Date etnografice
Bărăganul este cea mai întinsă câmpie din răsăritul României, înglobănd mai multe subdiviziuni geografice. De o anumită unitate etnografică se bucură spaţiul delimitat de cursurile Călmăţuiului, la nord şi al Dunării la sud şi est, limita spre vest fiind dată de câmpiile mai înalte ale Sărăţii şi ale Mostiştei. Axul acestei zone este râul Ialomiţa. Multe din aşezările Bărăganului ialomiţean, situate pe cursurile de ape cu văi lungi şi largi cu o bogată vegetaţie arboricolă, atestate de timpuriu, arheologic şi documentar, au structura satelor româneşti vechi, cu o textură îngrămădită, uliţe întortochiate şi case retrase în mijlocul loturilor. Cimitirele cu cruci de piatră şi stâlpi de lemn de factură arhaică sunt argumente în plus pentru vechimea aşezărilor. Treptat locuitorii satelor au pătruns tot mai adânc în stepă facând aşa numitele închisori în care îşi ţineau vitele şi oile sau în care făceau mici culturi agricole. Imaginea pustiului răvăşit de vânturi, etimologia Bărăganului fiind nu de puţine ori revendicată din turcescul buragan, ne-a rămas doar în scrierile lui Al. Odobescu ori Panait Istrati. În timp, în acest peisaj de stepă s-au statornicit mocanii, oieri trecãtori, originari din Mãrginimea Sibiului, Sãcele, Scheii Braşovului, Fãgãraş,Vaideeni, Novaci, Alba şi Bihor), veniţi cu oile la iernat în lungile drumuri ale transhumanţei, până în bălţile Dunării. Despãduririle din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea şi cele din prima jumãtate a secolului al XX-lea, de-a lungul râului Ialomiţa, aveau să reducă etapele de tomnat şi de iernat ale turmelor venite dinspre Carpaţi în drum spre Balta Ialomiţei şi spre Dobrogea, marcate din loc în loc de fântâni cu ghizduri de piatră ori de cruci ce poartă numele oierilor transilvăneni. Favorizată de condiţiile geografice şi impulsionată de acordarea privilegiilor domneşti, creştera animalelor, şi cultivarea întinselor suprafeţe agricole a dus la stabilirea lor aici, alături de păstorii locali şi la dezvoltarea unui comerţ înfloritor. Putem vorbi de existenţa în zonă a mai multor tipuri de păstorit : pãstoritul local (cel fără saivan, saia, sau târlă; cel practicat în gospodăria ţărănească din vatra satului; cel în afara satului-islaz, luncă, poienile din pădure, terenurile de cultură) şi păstoritul transhumant, care a constituit o modalitate mai lesnicioasă de apropiere de schelele, porturile şi centrele de la Dunăre şi Marea Neagră pentru comercializarea animalelor şi produselor pastorale-carne, piei, lână şi brânză. În acelaşi timp, transhumanţa a jucat un rol de seamã în dezvoltarea procesului de consolidare a unitãţii etnoculturale, a determinat o serie de schimbări de ordin antropogeografic şi asupra vietii spirituale a locuitorilor Ialomitei, fiind reflectatã de o serie de aspecte ale culturii populare. În timp li s-au alăturat şi păstorii aromâni împinşi de vicisitudinile istorice la nord de Dunăre. Asezarea continuã de locuitori din restul ţãrii - începând cu evul mediu, continuată din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, cu împroprietãririle agrare, a locuitorilor veniţi din Dâmbovita, Prahova sau Buzău, conferă acestei regiuni trăsături caracteristice.
Arhitectura locului a evoluat în timp de la bordei la locuinţa de suprafaţă. Pentru ridicarea pereţilor erau folosite materialele avute la îndemănă - pământ bătut, ciamur, chirpici, gard de nuiele lipite cu lut sau paiantă, la început, mai apoi cărămidă. Stuful şi trestia, paiele, cocenii, şiţa, tabla şi ţigla, pentru învelitorile acoperişurilor în patru pante după cum satul era situat în apropierea pădurii, bălţii, stepei sau în apropierea oraşului. Condiţiile naturale au impus construirea de case joase, adăpostite de acoperişuri domoale prelungite uneori până în apropierea pământului, cu decoruri simpe ale fruntarului cu trforuri - florãrii.
Bisericile de lemn au urmat acelaşi program arhitectural evoluând de la cele din lemn (gard, vîrghii) la cele construite din caramidă. Nu trebuie uitate nici bisericile călătoare obligate să se mute din loc în loc în faţa atacatorilor turci.
Pentru îmbrăcarea casei s-au întrebuiţat ţesăturile lucrate în război: scoarţa, cerga, foiţa, chilimul, căpătâie, păretare, ştergare. Alături de ele trebuie amintite şi ţesăturile ocazionale, legate de anumite ceremonii: nuntă, botez, înmormântere (batista de ploscã) sau de ginericã, iorgan, cioltar, pominete).
Situate într-zonă în care au existat mari cantităţi de lână de foarte bună calitate şi chiar un centru specializat în acest sens - Oraşul de Floci, pentru satele ialomiţene o mare importanţă au ţesăturile din acest material, lucrate în casă. Operaţiile de prelucrare a lânii, spălatul, pieptănatul, scărmănatul, torsul, ţesutul în război sunt realizate de către fete şi femei în puţinele clipe de răgaz din timpul verii dar mai ales în lungile zile din anotimpul rece şi în şezători. Uneltele întrebuinţate în acest scop - pieptene, furcă şi roată de tors, vârtelniţă, nu lipsesc din nici o gospodărie. Considerate obiecte de valoare ţesăturile erau trecute în foile de zestre, atât ale fetelor din lumea satului cât şi a fetelor de boieri sau de domni, alături de podoabe, pământ sau animale. Erau depozitate în lăzi de zestre lucrate meşteşugit şi prezentate lumii întregi în cel mai important moment al vieţii – nunta.
Compozitiile ţesăturilor sunt în general deschise, reluând ritmic un model. Ornamentele simple-vrâsta, roata, ilustrezã vocaţia pentru o tratare geometrizantã, cu toate cã nu lipsesc scoartele cu decor figurativ, vegetal (pomul vieţii), zoomorf şi chiar antropomorf.
Un atribut esenţial pentru scoarţele ţesute în Ialomiţa îl constituie cromatica: roşu, verde, portocaliu, albastru-indigo, alb, crem, ocru, verde-oliv. Armonia ansamlurilor cromatice se întemeiază pe o bunã cunoaştere a însuşirilor coloristice prezentate de diferite buruieni, frunze sau coji de copac folosite la vopsit. Alãturi de coloranţii vegetali s-au adãugat şi cei minerali.
Azi, scoarţa au fost înlocuită aproape total cu macatul, caracterizat prin nãvãdit în 10-40 iţe sau ales cu vergeaua, folosit îndeobşte pentru acoperirea paturilor. Nu se poate trece cu vederea peste o categorie de tesãturi grele, de lânã, foarte rãspândite, cu deosebite valenţe estetice: înflucatele ţesute de femeile din grupul populaţiei de aromâni, tesãturi cu firul lung, albe sau chindisite.
Pentru caracterizarea etnograficã a locuitorilor Ialomiţei un capitol important îl constituie portul popular încadrat în tipologia aşa-numitã a costumului dunãrean.
Costumul femeiesc prezintã douã tipuri principale: costumul cu douã catrinţe (purtate perechi, în faţã şi spate denumite aici zãvelcã sau boscea, decorate într-un mod unic, cu douã chenare dispuse la marginile verticale şi costumul cu fustã ţesutã - androc, fotã încretitã în spate şi şort - pistelcã în faţã. Cămaşa-ciupag, era din pânză albă. Decorată cu broderii la gură, pe umăr şi la marginea mânecilor. Capul era acoperit de basmale, ştergare din bumbac sau marame de borangic. Salbele di monezi de aur şi colierele de mărgean au fost înlocuite cu margele de sticlă, brăţări, inele.
Costumul bãrbãtesc, remarcabil prin austeritate, este compus din cãmşa dreaptã, fãcutã din pânzã învãrgatã, purtatã largã şi lungã, pantaloni în cute a călor lărgime este determinatã de clima caldã, specifică regiunii, brâul lat şi ilicul răscroit la piept.
Peste costumul de bazã, atât femeia cât si bãrbatul au purtat iarna cojoace ftumos decorate şi diverse haine de aba, care se prezintã într-o mare varietate de forme. Femeia purta scurteicã cu guler din blanã de vulpe, cataveicã, zãbun. Bãrbatul purta flanelã cu coate, zãbun, anteriu, ghebã, manta cu glugoi, mintean şi saricã mitoasã, împrumutatã de la mocani. Începând din a doua jumãtate a veacului trecut, printre piesele vestimentare bãrbãtesti, o mare frecventã o înregistrezã pantalonii cu poturi-cutaţi o sută şi o cută, luctraţi din aba.
S-au folosit hainele din aba, bogat ornamentate, precum şi o serie de piese vestimentare cumpãrate din târguri, de la meşteri specializaţi care începuserã sã se stabileascã la sate şi sã-si adapteze produsele cerintelor cumpãrãtorilor, ca o consecintã a faptului cã în oraşe începuse sã se rãspândeascã moda European - nemteascã.