Istoricul zonei
Se ştie că apariţia oraşelor medievale este îndeobşte legată fie de existenţa unei vechi aşezări antice, fie de un locaş de cult care să polarizeze în jurul prestigiului său câteva mici aşezări omeneşti, fie de un context comercial favorabil chiar şi numai pe plan local, cum ar fi existenţa unui punct de trecere sau de frontieră relativ stabile (trecătoare în munţi, vad natural etc.). Acesta va fi fost, cel mai probabil, contextul de ordin geografic care explică apariţia, evoluţia, declinul şi, în final dispariţia, Oraşului de Floci.
De-a lungul timpului, confluenţa Ialomiţei cu Dunărea a creat în Câmpia Română un spaţiu propice dezvoltării unui habitat antropic, natura oferind mijloacele necesare de subzistenţă prin bălţile bogate în peşte, luncile inundabile şi fertile, păşunile şi pădurile de pe malurile fluviului. În porţiunea în care Dunărea îşi reuneşte cele două braţe (denumite azi Dunărea Veche şi Borcea) şi formează un vad relativ uşor de trecut, înainte de a se despărţi pentru a doua oară înspre Insula Mare a Brăilei, oamenii au reuşit – pe parcursul diferitelor epoci istorice – să pună în valoare toate aceste resurse naturale, dezvoltând aici mijloace proprii de subzistenţă, mărturii ale unei evoluţii sociale şi culturale îndelungate.
În acelaşi timp, zona de vărsare a Ialomiţei în Dunăre este şi punctul terminus al vechiului drum comercial ce cobora din centrul Transilvaniei la Dunăre, de aici pornind una din rutele pe care mărfurile româneşti îşi urmau traseul către pieţele orientale. În această regiune coborau şi păstorii transhumanţi cu turmele de oi şi vite mari, aduse dinspre munte la iernat, un traseu cunoscut probabil încă din Antichitate.
Pe ambele maluri ale cursului inferior al Ialomiţei şi pe malul stâng al Borcei au fost descoperite urme de locuire din perioada Neoliticului, precum şi aşezări din perioada geto-dacică. Se presupune că aici, la gura Ialomiţei, au fost descărcate mărfurile corăbierilor greci, care urmau cursul râului în amonte, spre dava de la Piscul Crăsani. Mai târziu, romanii vor fi amplasat aici un cap de pod al frontierei dunărene de pe malul stâng al fluviului. Alte descoperiri arheologice atestă o locuire continuă în acest areal şi în cursul primului mileniu creştin.
Datorită drumului comercial, care a fost în acelaşi timp şi drumul oierilor transilvăneni, vadul de trecere a Dunării către Hârşova, urmând apoi direcţia spre Marea Neagră, a cunoscut permanent o efervescenţă aparte şi a fost un punct de interes în evoluţia socio-economică a organismelor politice şi statale dezvoltate în diverse etape cronologice. Astfel, în Evul Mediu, punctul de interes şi centrul zonei este reprezentat de aşezarea urbană de la Oraşul de Floci, care apare şi se dezvoltă pe de-o parte datorită acestui drum comercial, pe de altă parte datorită faptului că – vreme de multe secole – se află la frontiera Ţării Româneşti cu Imperiul Otoman, prosperând de pe urma acestei locaţii şi a comerţului cu oi.