29 mai 1892. Este sancționată Legea pentru construirea Palatului Poştelor, care prevedea următoarele : Art. I . Se autorizează Ministerul de Interne a construi în Bucureşti un local pentru serviciul telegrafo-poştal pe un loc care se va hotărî de Consiliul de Miniştri; Art. II . Se deschide, pe seama Ministerului de Interne, un credit de 3 000 000 care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau orice alt mijloc ce va găsi guvernul mai nimerit; Art. III. Acest credit va servi pentru plata terenurilor, pentru construcţia localului, precum şi pentru cheltuielile de supraveghere a construcţiunii.
26 iulie 1892. Consiliul de Miniştri hotărăște ca Palatul Poştelor să se clădească pe locul numit „Piaţa Constantin Vodă”, iar pentru întocmirea programului şi a proiectului de construcţie să se însărcineze un arhitect care, împreună cu o persoană cunoscătoare a serviciului poştal şi telegrafic, să viziteze clădirile similare din străinătate şi să întocmească programul şi proiectul necesar după cerinţele administraţiei. Alexandru Săvulescu, arhitect al Ministerului Cultelor, este desemnat să întocmească proiectul Palatului Poştelor.
Sunt trimiși în străinătate directorul poştelor Ernest Sturza și Alexandru Săvulescu pentru a studia clădirile de poştă din Viena, München, Zürich, Geneva, Paris, Bruxelles, Torino, Milano, Veneţia şi Budapesta în vederea întocmirii proiectului Palatului Poştelor. Modelul ales a fost cel al Palatului Poștei din Geneva.
24 ianuarie 1894. În urma licitației publice, lucrările de construcţie pentru Palatul Poștelor s-au adjudecat de „Societatea română de construcţii şi lucrări publice”. Lucrările au început imediat şi, până în toamnă, zidăria subsolurilor şi pivniţelor era scoasă la suprafaţă.
20 octombrie 1894. În cadrul unei mari solemnităţi, a fost pusă piatra de temelie a clădirii. La ceremonie au luat parte regele Carol I, prim-ministrul Lascăr Catargiu, toţi miniştrii, preşedintele Camerei, primarul Capitalei etc. Noul director al Poștelor, Dumitru Cesianu, în cuvântarea sa, a arătat că edificiul în construcţie va acoperi o suprafaţă de 8 000 m2, va costa peste 3 000 000 lei şi Capitala se va împodobi cu un monument care se va putea număra între cele dintâi palate poştale din Europa. La încheierea festivităţii s-a semnat pergamentul, care împreună cu mai multe monede româneşti de aramă, argint şi aur aflate în circulaţie, au fost zidite în colţul clădirii dinspre biserica Sf. Dumitru.
1895 – 1899. Lucrările la ridicarea Palatului Poștelor continuă sub noul director al Poștelor, Constantin Chiru, cel care acordă o importanță deosebită amenajării interioare a clădirii (iluminat, mobilier etc.). În 1899, în urma retragerii lui C. Chiru, director al Poștelor a fost numit Mihai Ghica, sub mandatul căruia vor fi finalizate lucrările.
3 mai 1899. S-a obţinut un credit extraordinar de 209 227 lei pentru lucrări de instalare a iluminatului electric şi ascensoarelor.
Iunie 1899. S-a votat legea pentru deschiderea creditului de 1 191 227 lei necesar lucrărilor de amenajare, instalaţii de lumină, aparate, instrumente, maşini, instalaţii speciale de telegraf, telefon şi mobilier.

Octombrie 1899. Încep să funcţioneze, în noul palat, divizia tehnică şi contabilitate.
Aprilie 1900. Se mută în noul sediul al Poștei celelalte divizii şi servicii ale direcţiei, apoi încep să funcţioneze aici şi oficiile centrale de poştă, telegraf şi telefon. În vechea clădire funcţiona, din anul 1893, o centrală telefonică cu capacitatea de 300 linii. În noul palat se instalează un multiplu telefonic de 3 000 linii. Palatul Poştelor avea cea mai modernă instalaţie de telefonie din Europa.
1901, toamna. Este inaugurat, fără fast (din cauza austerității impuse de Dimitrie A. Sturdza, președinte al Consiliului de Miniștri), noul Palat al Poștelor; inaugurarea festivă a avut loc abia în anul 1903.
Clădirea, amplasată pe un teren de peste 10 000 mp, are o suprafață desfășurată pe patru niveluri; faţadă monumentală, în stil neoclasic, cu un portic larg, format din zece coloane dorice. Clădirea are un acoperiş înalt cu învelitoare din tablă. Faţada principală se termină în părţile laterale cu cupole. Tot pe faţada principală se găsesc cele două sculpturi ale lui Ştefan Ionescu Valbudea, reprezentând pe Mercur, mesagerul zeilor şi o alegorie reprezentând Mecanica – progresul ştiinţei. Deasupra intrării au fost amplasate zece statui alegorice, între care și două realizate de Carol Storck (1854 – 1926) reprezentând „Drumul de Fier” și „Electricitatea”. Majoritatea statuilor au căzut la cutremurul din 1940, iar cele rămase, fiind afectate, au fost înlăturate de autorități pentru a nu pune în pericol trecătorii.
Statul roman a plătit pentru ridicarea și amenajarea Palatului Poștelor o sumă mult mai mare decât cea stabilită inițial (peste 6 milioane lei aur!). Se spune că prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza, un om foarte strâns la pungă, atunci când trecea pe lângă aceste edificiu, își făcea cruce și se uita în altă parte!
În această clădire a funcționat și o școală profesională pentru pregătirea celor care lucrau în domeniu.
Prin Hotărârea nr. 1448 din 3 martie 1968, Consiliul de Miniștri al R.S.R. decidea înființarea, în București, a Muzeului Național de Istorie a României. Pentru sediul muzeului au fost luate în calcul mai multe variante (Palatul de Justiție, Palatul Primăriei Capitalei, Palatul Poștelor sau ridicarea unui sediu nou), însă, în final, s-a decis amenajarea acestuia în clădirea de pe Calea Victoriei (fapt confirmat oficial pe 20 martie 1970, când apărea o nouă „Hotărâre a Consiliului de Miniştri privind înfiinţarea de Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”). S-a început amenajarea Palatului Poştei în ritm accelerat şi, doi ani mai târziu, pe 8 mai 1972, era deschis pentru public cel mai mare muzeu de istorie din România (deşi iniţial se avusese în vedere ca inaugurarea să aibă loc pe 8 mai 1971, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea P.C.R.). La subsol a fost amenajată expoziţia „Tezaurul Istoric” iar în curtea interioară a fost ridicată „structura uşoară” care avea să adăpostească lapidarium-ul şi copia Columnei lui Traian.
Expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie a R.S.R., aşa cum a rezultat, era întinsă în 50 de săli, la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Lapidarium-ul şi Tezaurul Istoric.