La sfârșitul secolului al XIX-lea devenea din ce în ce mai necesară construirea unui sediu central corespunzător, în măsură să asigure funcţionarea şi dezvoltarea serviciilor Poștei Române.

1890. Construirea acestui sediu este solicitată Ministerului de Interne, de către directorul Mihail Suţu, prin raportul nr. 17 027. Generalul George Manu, atunci Ministru de Interne, dispune următoarele măsuri:
„Să se facă un proiect de lege pentru construirea unui palat, care se va prezenta Corpurilor legiuitoare în sesiunea ce va urma. Locul pe care se va construi va fi acelaşi cu exproprieri până la bulevard şi strada Academiei. Direcţiunea poştelor va întocmi un program de încăperile necesare şi se va ţine un concurs pentru facerea planurilor”.

5 mai 1890. Consiliul de Miniştri aprobă să se întocmească un proiect de lege pentru deschiderea creditului de 3 000 000 lei necesar construirii unui Palat al Poştelor şi Telegrafelor.

Pentru construirea Palatului Poștelor se aveau în vedere două terenuri situate în centrul Capitalei: unul aflat în faţa grădinii Cişmigiu și al doilea cuprins între strada Stavropoleos, calea Victoriei şi Biserica Sf. Dumitru. În final, a fost ales cel de-al doilea teren. Când, în cele din urmă, s-a întocmit proiectul de lege şi s-a stabilit locul pe care urma să fie construit Palatul Poştelor, se schimbă guvernul şi proiectul rămâne în dosarele Camerei deputaţilor.

Locul ales pentru construirea Palatului Poștelor are un bogat trecut istoric. Cu secole în urmă era vatra Bălăcenilor, unde s-a aflat cea mai veche mahala a Bucureştilor. Vornicul Badea Bălăceanu a ridicat aici, în anul 1654, biserica Sf. Dumitru. Constantin Brîncoveanu confiscă apoi locul, lăsând Bălăcenilor doar partea unde se află acum biserica Stravropoleos, dărâmă casele şi pe locul lor clădeşte, la sfârșitul secolului al XVII-lea, hanul Constantin Vodă.

Hanul Constantin Vodă, deşi bine zidit şi apărat, a fost distrus după aproape un secol şi jumătate, de „focul cel mare” din 1847. Ruinele hanului încep a fi dărâmate în 1856, iar printr-un decret domnesc din anul 1859, se hotărăşte construirea pe acest loc a Palatului de Justiţie, după proiectul întocmit de Alexandru Orăscu. Lipsa banilor a împiedicat realizarea construcţiei. Pe terenul rămas viran, numit „Piaţa Constantin Vodă”, s-au instalat câteva barăci. Într-una din aceste barăci, botezată „Alcazar” s-a deschis un teatru, pe scena căruia au evoluat artişti de valoare ca Matei Milo, Aristiţa Romanescu, Mihai Mateescu, Grigore Manolescu şi alţii. În anul 1873, pe acest loc, se instalează „Circul Suhr”.

17 iulie 1891. Augustin Orjan, directorul Poștelor, prezintă lui Lascăr Catargiu, președintele Consiliului de Miniștri, un raport cu propuneri de îmbunătăţiri a organizării serviciilor, în care revine şi la problema construirii localului poştelor. Lascăr Catargiu dă ordin Direcţiunei Poştelor şi Telegrafelor să elaboreze proiectele de legi necesare, printre care şi legea pentru construirea Palatului Poştelor.

27 octombrie 1891. Proiectul elaborat pentru construirea Palatului Poștelor este înaintat Ministerului de Interne.

29 mai 1892. Este sancționată Legea pentru construirea Palatului Poştelor, care prevedea următoarele : Art. I . Se autorizează Ministerul de Interne a construi în Bucureşti un local pentru serviciul telegrafo-poştal pe un loc care se va hotărî de Consiliul de Miniştri; Art. II . Se deschide, pe seama Ministerului de Interne, un credit de 3 000 000 care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau orice alt mijloc ce va găsi guvernul mai nimerit; Art. III. Acest credit va servi pentru plata terenurilor, pentru construcţia localului, precum şi pentru cheltuielile de supraveghere a construcţiunii.

26 iulie 1892. Consiliul de Miniştri hotărăște ca Palatul Poştelor să se clădească pe locul numit „Piaţa Constantin Vodă”, iar pentru întocmirea programului şi a proiectului de construcţie să se însărcineze un arhitect care, împreună cu o persoană cunoscătoare a serviciului poştal şi telegrafic, să viziteze clădirile similare din străinătate şi să întocmească programul şi proiectul necesar după cerinţele administraţiei. Alexandru Săvulescu, arhitect al Ministerului Cultelor, este desemnat să întocmească proiectul Palatului Poştelor.

Sunt trimiși în străinătate directorul poştelor Ernest Sturza și Alexandru Săvulescu pentru a studia clădirile de poştă din Viena, München, Zürich, Geneva, Paris, Bruxelles, Torino, Milano, Veneţia şi Budapesta în vederea întocmirii proiectului Palatului Poştelor. Modelul ales a fost cel al Palatului Poștei din Geneva.

24 ianuarie 1894. În urma licitației publice, lucrările de construcţie pentru Palatul Poștelor s-au adjudecat de „Societatea română de construcţii şi lucrări publice”. Lucrările au început imediat şi, până în toamnă, zidăria subsolurilor şi pivniţelor era scoasă la suprafaţă.

20 octombrie 1894. În cadrul unei mari solemnităţi, a fost pusă piatra de temelie a clădirii. La ceremonie au luat parte regele Carol I, prim-ministrul Lascăr Catargiu, toţi miniştrii, preşedintele Camerei, primarul Capitalei etc. Noul director al Poștelor, Dumitru Cesianu, în cuvântarea sa, a arătat că edificiul în construcţie va acoperi o suprafaţă de 8 000 m2, va costa peste 3 000 000 lei şi Capitala se va împodobi cu un monument care se va putea număra între cele dintâi palate poştale din Europa. La încheierea festivităţii s-a semnat pergamentul, care împreună cu mai multe monede româneşti de aramă, argint şi aur aflate în circulaţie, au fost zidite în colţul clădirii dinspre biserica Sf. Dumitru.

1895 – 1899. Lucrările la ridicarea Palatului Poștelor continuă sub noul director al Poștelor, Constantin Chiru, cel care acordă o importanță deosebită amenajării interioare a clădirii (iluminat, mobilier etc.). În 1899, în urma retragerii lui C. Chiru, director al Poștelor a fost numit Mihai Ghica, sub mandatul căruia vor fi finalizate lucrările.

3 mai 1899. S-a obţinut un credit extraordinar de 209 227 lei pentru lucrări de instalare a iluminatului electric şi ascensoarelor.

Iunie 1899. S-a votat legea pentru deschiderea creditului de 1 191 227 lei necesar lucrărilor de amenajare, instalaţii de lumină, aparate, instrumente, maşini, instalaţii speciale de telegraf, telefon şi mobilier.

Octombrie 1899. Încep să funcţioneze, în noul palat, divizia tehnică şi contabilitate.

Aprilie 1900. Se mută în noul sediul al Poștei celelalte divizii şi servicii ale direcţiei, apoi încep să funcţioneze aici şi oficiile centrale de poştă, telegraf şi telefon. În vechea clădire funcţiona, din anul 1893, o centrală telefonică cu capacitatea de 300 linii. În noul palat se instalează un multiplu telefonic de 3 000 linii. Palatul Poştelor avea cea mai modernă instalaţie de telefonie din Europa.

1901, toamna. Este inaugurat, fără fast (din cauza austerității impuse de Dimitrie A. Sturdza, președinte al Consiliului de Miniștri), noul Palat al Poștelor; inaugurarea festivă a avut loc abia în anul 1903.

Clădirea, amplasată pe un teren de peste 10 000 mp, are o suprafață desfășurată pe patru niveluri; faţadă monumentală, în stil neoclasic, cu un portic larg, format din zece coloane dorice. Clădirea are un acoperiş înalt cu învelitoare din tablă. Faţada principală se termină în părţile laterale cu cupole. Tot pe faţada principală se găsesc cele două sculpturi ale lui Ştefan Ionescu Valbudea, reprezentând pe Mercur, mesagerul zeilor şi o alegorie reprezentând Mecanica – progresul ştiinţei. Deasupra intrării au fost amplasate zece statui alegorice, între care și două realizate de Carol Storck (1854 – 1926) reprezentând „Drumul de Fier” și „Electricitatea”. Majoritatea statuilor au căzut la cutremurul din 1940, iar cele rămase, fiind afectate, au fost înlăturate de autorități pentru a nu pune în pericol trecătorii.

Statul roman a plătit pentru ridicarea și amenajarea Palatului Poștelor o sumă mult mai mare decât cea stabilită inițial (peste 6 milioane lei aur!). Se spune că prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza, un om foarte strâns la pungă, atunci când trecea pe lângă aceste edificiu, își făcea cruce și se uita în altă parte!

În această clădire a funcționat și o școală profesională pentru pregătirea celor care lucrau în domeniu.

Prin Hotărârea nr. 1448 din 3 martie 1968, Consiliul de Miniștri al R.S.R. decidea înființarea, în București, a Muzeului Național de Istorie a României. Pentru sediul muzeului au fost luate în calcul mai multe variante (Palatul de Justiție, Palatul Primăriei Capitalei, Palatul Poștelor sau ridicarea unui sediu nou), însă, în final, s-a decis amenajarea acestuia în clădirea de pe Calea Victoriei (fapt confirmat oficial pe 20 martie 1970, când apărea o nouă „Hotărâre a Consiliului de Miniştri privind înfiinţarea de Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”). S-a început amenajarea Palatului Poştei în ritm accelerat şi, doi ani mai târziu, pe 8 mai 1972, era deschis pentru public cel mai mare muzeu de istorie din România (deşi iniţial se avusese în vedere ca inaugurarea să aibă loc pe 8 mai 1971, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea P.C.R.). La subsol a fost amenajată expoziţia „Tezaurul Istoric” iar în curtea interioară a fost ridicată „structura uşoară” care avea să adăpostească lapidarium-ul şi copia Columnei lui Traian.

Expoziţia permanentă a Muzeului de Istorie a R.S.R., aşa cum a rezultat, era întinsă în 50 de săli, la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Lapidarium-ul şi Tezaurul Istoric.