În sala Tezaurului Istoric sunt expuse peste 3000 de piese deosebite, unele unicat, realizate din metale şi pietre preţioase aparţinând unor civilizaţii care au existat, de-a lungul timpului, pe teritoriul actual al ţării noastre sau ilustrând evenimente şi activitatea unor personalităţi istorice din vremurile trecute.

În cele 40 de vitrine ale expoziţiei permanente Tezaur Istoric, pot fi admirate obiecte de cult, bijuterii, obiecte religioase şi tezaure care ilustrează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri până în epoca contemporană, precum: tezaurul de la Moigrad, tezaurul de la Turnu Măgurele, diademele de la Galeşu, tezaurul de la Perşinari, tezaurul de la Ostrovul Mare, tezaurul de la Sacoşul Mare, tezaurul de la Hinova, tezaurul de la Stânceşti, tezaurul princiar getic de la Cucuteni-Băiceni, diadema princiară din aur de la Buneşti-Avereşti, colierul de la Prisăcani, coiful princiar getic din aur de la Coţofeneşti, tezaurul de la Agighiol, rhytonul de la Poroina Mare, Tezaurul de la Craiova, tezaurul de la Sâncrăieni, tezaurul de la Peretu, brăţările dacice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia, tezaurul de la Surcea, tezaurul de la Herăstrău, tezaurul de la Coada Malului, colecţia Orghidan, tezaurul de la Ostrov, tezaurul de la Hârşova, tezaurul de la Suluc, diademele hunice de la Buhăieni şi Dulceanca, tezaurul de la Velţ, tezaurul de la Pietroasa, tezaurele de la Coşoveni, tezaurele de la Apahida, tezaurul de la Someşeni, tezaurele de la Histria, tezaurul de la Dinogeţia (Garvăn), diadema de la Cotnari, paftaua de la Curtea de Argeş, diadema de la Goranu, tezaurul de la Suceava, tezaurul de la Galata, tetraevangheliarul de la Mănăstirea Horezu, Garnituri de podoabe nobiliare transilvănene, mitra arhierească de la Mitropolia Bucureştilor, ferecătura icoanei Maicii Domnului cu Pruncul  de la Mănăstirea Dintrunlemn, crucea de mână a domnitorului Constantin Brâncoveanu, engolpionul cantacuzinesc, obiecte şi bijuterii ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi ale Casei Regale a României precum şi şi garniturile de bijuterii datând din perioada 1800-1940, care ilustrează rafinamentul şi măiestria atelierelor de orfevrărie din Europa epocii moderne şi contemporane.

Expoziţia Tezaur Istoric găzuieşte numeroase obiecte ce au aparţinut Familiei Regale, dintre care se pot enumera sumar: coroana regilor Carol I şi Ferdinand I, coroanele reginelor Elisabeta şi Maria, cartea conţinând poemul „Wanderstab” (Toiagul de călătorie) scris de Regina Elisabeta (cunoscută şi sub pseudonimul artistic Carmen Sylva), sceptrul Regelui Ferdinand I şi buzduganul Regelui Carol al II-lea, bomboniera/fructiera din argint realizată de Paul Telge pentru Regele Carol I, fructiera din argint aurit realizată de Paul de Lamerie şi serviciul de birou precum şi casetele de bijuterii ale Reginei Maria – cea din argint şi cea din aur cu pietre preţioase – în care a fost depusă în anul 1938, inima îmbălsămată a Reginei, conform dorinţei Majestăţii Sale, bijuterii şi multe alte obiecte primite în dar de Familia Regală.

Alături de acestea, un plus de distincţie, coborând din alte timpuri, amintind de petrecerile nocturne la lumina candelabrelor de cristal, moda diamantelor şi a briliantelor, făcând să strălucească misterios orice doamnă din înalta societate este exemplificată în expoziţie de piese de o rară frumuseţe, printre care se numără şi o brăţară semnată de Casa de bijutieri Cartier. Topaze, safire, rubine, smaralde, alăturate diamantelor şi briliantelor, în monturi superbe din metale preţioase, cu alte cuvinte, o lume radiantă – iată, secretul rafinamentului în arta giuvaergeriei între secolele al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea.

 

Orfevrăria preistorică

Începutul prelucrării aurului pe teritoriul României datează din perioda târzie şi finală a neoliticului – mileniile V – IV a. Chr. – spaţiul carpato-dunărean integrându-se în aria primelor manifestări ale orfevrăriei preistorice pe continentul european.

Existenţa în teritoriile din Carpaţi şi de la nordul Dunării a unor bogate zăcăminte aurifere, calităţile estetice ale aurului remarcate încă din eneolitic, valoarea intrinsecă a metalului, iniţial intuită, dar mai ales proprietatea sa de a fi maleabil, uşor de prelucrat, au constituit elemente ce au favorizat practicarea de timpuriu a acestui meşteşug.

În apariţia orfevrăriei eneolitice o influenţă decisivă au avut-o factorii de natură spirituală. Dominat de credinţa în forţa divinităţilor, omul preistoric a creat, pentru a atrage bunăvoinţa acestora, piese din aur cu simboluri cultice, precum şi obiecte de podoabă de uz ceremonial.

Epoca bronzului a însemnat o perioadă de transformări importante în economie, organizare socială şi în viaţa spirituală.

Afirmată cu deosebire în mileniul al II – lea a. Chr., în perioada mijlocie şi târzie a epocii bronzului, creaţia meşterilor aurari din spaţiul nord-dunărean şi din Carpaţi este atestată de numărul mare al descoperirilor – peste 200 până în prezent – definitorie fiind şi marea varietate tipologică a artefactelor pentru stadiul atins de orfevrărie în această perioadă. În primul rând se situează însemnele de autoritate ilustrând rolul aristocraţiei în societate. În această categorie se evidenţiază armele de ceremonie. Apoi, se remarcă vasele de ceremonie rezervate aristocraţiei sau destinate libaţiilor consacrate cultului soarelui, dominant în acea perioadă. În fine, categoria obiectelor de podoabă, cea mai variată şi numeroasă, cuprinde diademe brăţări şi mărgele, falere şi inele de buclă, pandantive, verigi, inele cilindrice sau spiralice, ace de păr.

Orfevrăria getică

Categoriile de piese care se remarcă sunt cele de ceremonie sau însemne ale puterii (coifuri, brăţări, aplice de harnaşament şi de veşmânt, fiale, rhytonuri), aparţinând aristocraţiei getice, executate din aur. În ornamentica getică, motivele decorative animaliere erau o prezenţă simbolică alături de elemente de decor geometrice, vegetale şi antropomorfe. Bogăţia în obiecte din aur masiv şi din argint a tezaurelor princiare getice indică existenţa unor centre importante de putere la nord de Dunăre, a unei ierarhii politice şi a unei aristocraţii locale constituite într-o societate getică stratificată.

Orfevrăria greacă

Perioada elenistică, ilustrată mai ales de podoabele provenite din necropolele coloniilor greceşti din Dobrogea – Histria, Tomis şi Callatis – dar şi de bijuterii de factură elenistică descoperite în aşezări geto-dacice – Buneşti-Avereşti, Moreni-Prisăcani, Poiana-Tecuci, Zimnicea, Popeşti – s-a caracterizat printr-o tipologie variată de diademe, ace de păr, cercei, coliere, medalioane, brăţări şi inele, fie importate, fie produse în ateliere locale.

Diversitatea tipologică impresionantă a bijuteriilor din secolele următoare lui Alexandru cel Mare se explică prin fascinaţia exercitată de fastul şi luxul lumii persane asupra grecilor.

Podoabele erau lucrate, în general, din foaie subţire din aur din care se creau volume dându-se astfel, impresia masivităţii.

Motivele decorative cele mai frecvente la bijuteriile elenistice au fost cele geometrice şi vegetale – îndeosebi palmetele, foile de acant, de viţă-de-vie, ovele şi rozetele – ornamentaţia florală, naturalistă, fiind foarte apreciată de către orfevrierii greci. „Nodul lui Herakles“, care, la fel ca şi lunula, a dobândit în timp valenţe de amuletă, ornamenta diademele, brăţările şi deopotrivă inelele. Leul-grifon de origine persană, protomele de lei cu coarne, capetele de lupi, de berbeci şi de ibecşi împodobeau terminaţiile colierelor şi brăţărilor, dar constituiau în mod deosebit elemente de decor şi pentru cercei. Amforetele, cornul abundenţei, fructele – în special rodiile şi strugurii – au devenit motive folosite cu predilecţie în arta miniaturală a aurului în perioada elenistică.

Podoabe romane

Lucrate cu precădere din aur şi descoperite în Dacia romană şi în Scythia Minor (Dobrogea), podoabele epocii romane din expoziţia Tezaur Istoric sunt ilustrative pentru diversitatea modelelor folosite în această zonă şi, de cele mai multe ori, au forme ce trimit către o serie de seturi tipologice regăsite pe spaţii mai largi din cuprinsul Imperiului. În contextul lumii romane, podoabele reprezintă o varietate a artelor miniaturale ale căror principale beneficiare erau femeile, care aşa cum aflăm din prezentarea dezaprobatoare a lui Plinius cel Bătrân, „purtau aur pe braţe şi pe toată întinderea degetelor, la gât, în urechi, în împletitura cozilor”.

Inelele reprezintă poate, cea mai bogată varietate a podoabelor romane. Purtate atât de femei cât şi de bărbaţi, aveau uneori un rol strict decorativ, erau folosite ca sigilii şi, ocazional, puteau avea şi o semnificaţie simbolică. Formele lor variază de la exemplare de dimensiuni reduse, unele dintre ele delicat finisate, până la variante care surprind în primul rând prin masivitate. Cu un aspect mai sobru, bărbaţilor le era acceptată folosirea inelelor şi, ocazional, în cazul decoraţiilor militare, a colanelor şi a brăţărilor. Aurul este materialul predilect al podoabelor romane şi, chiar dacă acestea puteau fi lucrate doar din bronz sau din argint, pe suprafaţa lor se observă adesea urme de aurire.

Peste un secol de rafinament: 1800-1940

Fără excepţie, arta bijuteriei, cu două secole în urmă, într-o perioadă de coexistenţă a meşteşugurilor tradiţionale şi a noilor tehnici industriale care permiteau de această dată producerea la scară largă de obiecte, surprinde prin inovaţie, puritate şi rafinament.

Marea Britanie şi mai ales Franţa vor da tonul pieţei orfevrăriei moderne în expansiune, influenţând capital arta bijuteriei de la începutul secolului al XIX-lea. Limba franceză devine lingua franca a atelierelor din Europa, creându-se o terminologie unilateral acceptată de artizani şi de clienţii lor, etimologic permiţând distincţia dintre termenul „joiellerie” (în limba română – giuvaergerie), care desemna utilizarea la scară largă a pietrelor preţioase şi termenul „bijouterie” care presupunea accentuarea  importanţei prelucrării metalelor preţioase.

Simbolic pentru La Belle Epoque – secolul al XIX-lea a fost stilul eclectic, inspirându-se până la a copia fidel bijuterii din Antichitate, Goticul clasic, Renaştere sau din secolele anterioare.

Trecerea spre secolul al XX-lea a fost semnificativă pentru apariţia unui nou curent, Art Nouveau. Este o perioadă în care bijuteria fascinează prin inedit, imaginaţia debordantă a artiştilor având ca surse de inspiraţie natura. Decorul vegetal în linii sinuoase, neregulate, incursiunea într-o lume de fluturi şi alte mici insecte, flori elegante – irişi, orhidee, flori sălbatice – toate aranjate în monturi inedite, în combinaţii de pietre (în special perle) şi metale preţioase, cu materiale alese mai mult pentru valoarea lor estetică decât pentru cea materială: emailuri colorate, sticlă, fildeş, sidef, pietre semipreţioase – toate acestea au însemnat lumea Art Nouveau – pe care artistul francez René Lalique a ridicat-o la rang de artă.

În paralel, alţi bijutieri francezi, în special Cartier, al cărui nume va domina următoarea jumătate de veac, inspirându-se din tradiţiile curţii lui Ludovic al XVI-lea de la Versailles, vor dezvolta un alt stil, folosind ca motiv predominat „ghirlanda”. Succesul acestei case de bijutieri se datorează în mare parte accesului la elita internaţională a societăţii, Cartier având strânse legături cu personaje implicate în moda haute-couture.

La sfârşitul primului război mondial, anii douăzeci au însemnat extravaganţă, dar mai presus de toate frumuseţe. Garderoba şi bijuteriile feminine trezesc până în ziua de astăzi admiraţie. Geometrismul artei contemporane, formele aerodinamice din arhitectură, reducerea motivelor amintind inspiraţia din natură, se vor concretiza în Art Deco, un nou stil în bijuterie caracterizat prin garnituri  executate din platină, împodobite cu diamante, briliante, rubine, safire şi perle, care pot fi admirate în expoziţia Tezaur Istoric, unele dintre ele fiind creaţii Cartier.