dr. Lucia Marinescu

Romanii înşişi credeau că operele de artă create de ei sunt cu totul tributare talentului şi spiritului grec. Problema a fost pe larg dezbătută secole de-a rândul.

Astăzi cei mai mulţi cercetători sunt de părere că originalitatea artei romane se manifestă mai cu seamă în materie de relief istoric narativ, al cărui apogeu îl reprezintă scenele Columnei lui Traian.Construită în forul lui Traian de la Roma, amplasată între Bibliotheca Graeca şi Bibliotheca Latina şi inaugurată la 12 mai 113, Columna lui Traian, unul din cele mai bine păstrate monumente ale antichităţii, a fost ridicată „pentru eternitate”.Un document al Senatului din Roma, datat 27 martie 1162, prevedea ca ea să fie păstrată „integra et incorrupta dum mundus durat”.

În 1162 papa Alexandru al III-lea a dat un ordin prin care era osândit la moarte şi i se confiscau averile celui care ar fi deteriorat Columna.

Forul lui Traian, întins pe 6 hectare, este cel mai mare for imperial. El cuprindea trei segmente arhitectonice: piaţa cu statuia ecvestră a împăratului, basilica Ulpia şi biblioteca Ulpia, cu două clădiri gemene – Bibliotheca Graeca şi Bibliotheca Latina, între ele fiind amplasată Columna.Arhitectul care a proiectat forul este Apollodor din Damasc, cel care a construit şi podul peste Dunăre de la Drobeta.

Primele săpături arheologice sistematice în forul lui Traian s-au întreprins în primele decenii ale sec. XX, iar cel dintâi plan al forului a fost întocmit de arhitectul Italo Gismondi în anul 1946. Conform acestui plan, intrarea se făcea printr-o poartă monumentală situată în partea de nord-est. Săpăturile recente desfăşurate între anii 1998-2001 de Roberto Meneghini, şef de şantier fiind Eugenio La Rocca, iar consultanţi – bine cunoscuţii specialişti ai arhitecturii romane, Andrea Carandini şi Paul Zanker, au dus la rezultate neaşteptate. Astfel, intrarea principală în for era grandioasă şi se făcea prin partea de nord-est, unde se afla un propylon prostil, octostil cu coloane de 5 ori mai înalte decât cele ale Pantheonului, iar primul monument pe care îl aveai în faţă era Columna.

Monumentul, din marmură de Paros, înalt de 40 metri (144 paşi romani) este compus dintr-o coloană cu capitel doric, aşezată pe un soclu paralelipipedic, decorat cu trofee. Pe capitel se înălţa statuia împăratului Traian, turnată în bronz şi poleită cu aur, dispărută în evul mediu. În anul 1536 papa Paul al III-lea a dispus să se întreprindă excavaţii care să „elibereze”soclul Columnei de sub dărâmături. După 48 de ani, în 1588, papa Sixtus al V-lea a încredinţat lucrările de restaurare, îndeosebi soclul, arhitectului Fontana. În 1589 sau 1590 în locul statuii lui Traian a fost amplasată cea a apostolului Petru, executată de Girolamo della Porta. Acesta este sensul inscripţiei de pe capitelul coloanei, dedicaţia lui Sixtus pentru Petrus şi înlocuită la începutul Renaşterii cu statuia Sfântului Petru.

Pe faţa principală a piedestalului s-a deschis o uşă, iar Victorii susţineau o lespede cu următoarea inscripţie:

"Senatul şi Poporul roman, Impăratului Caesar, fiul divinului Nerva, lui Nerva Traian Augustul, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, marelui preot, având pentru a şaptesprezecea oară putere de tribun al plebei, fiind salutat a şasea oară ca şef al armatei".

Iniţial, aşadar, Columna a avut o semnificaţie topografică, după expresia lui Giuseppe Lugli sau metrică (după expresia lui Robert Turcan), adică ea trebuia să marcheze cantitatea de pământ excavată din colina Quirinal, şi din şaua care o lega pe aceasta de colina Capitoliu, pentru construirea forului lui Traian. După sculptarea scenelor din războaiele dacice, cu Traian în postura de personaj principal, Columna a devenit monumentul onorific al Împăratului, iar când i-a fost depusă urna cinerară în încăperea din soclul monumentului – a devenit şi monumental sepulcral al lui Traian.

Ar fi interesant de ştiut cine şi când s-a gândit să decoreze fusul Columnei…. După unii cercetători coloana a fost sculptată în timpul lui Hadrian, care a construit pentru antecesorul său şi arcul de triumf de la Beneventum. Numai că pe monede emise de Traian, care au pe revers Columna, ea pare deja sculptată. Ranuccio Bianchi Bandinelli, unul dintre cei mai mari istorici ai artei romane, crede că ideea reprezentării războaielor dintre romani şi daci pe fusul Columnei i-a aparţinut unei singure persoane, lui Apollodor din Damasc sau unui alt mare artist roman, dar ca execuţia basoreliefurilor a fost încredinţata mai multor sculptori.

Friza, lungă de 200 m, cu 155 de scene şi peste 2500 de figuri, reprezintă, în interpretarea unor cercetători, primul film din istorie. Pe bună dreptate se crede un astfel de lucru, ţinând seamă de forma ei aidoma sulului desfăşurat al unei cărţi antice.

Se ştie că Traian, ca şi medicul său Criton, au scris despre războaiele dacice. Din păcate, ambele lucrări s-au pierdut, din cea a lui Traian păstrându-se doar pasajul: „inde Berzobim deinde Aizim processimus” (de la Berzobis ne-am îndreptat spre Aizis). Reliefurile care se succed continuu, ca şi când ar fi fost desenate pe un papirus care se derulează, l-au făcut pe Th. Birt să considere monumentul din for un volumen gigantic.

Scenele sunt grupate tematic şi oarecum cronologic, fiind vorba despre primul război dacic, cel din 101-102, de bieniul de pace, când s-a construit podul de la Drobeta şi de al doilea război, cel din 105-106, terminat cu pax romana (pacea instaurată de romani). Personajul principal este desigur împăratul Traian, artistul care a conceput conţinutul, dar modul de succesiune al scenelor, vrând să pună în evidenţă rolul împăratului în victoria asupra dacilor. Credem că Traian apare în 58 de scene, în care îşi asumă rolul de princeps (şef al statului): vorbind armatei, primind ambasade sau pe daci care i se supun, întâmpinat de armate sau de oamenii din proviciile pe unde a trecut venind spre Dacia, sau ca în calitate de conducător suprem al armatei, participând direct la război, la pregătirile de luptă din zona de conflict, în faţa armatei în marş, ţinând consilii de război, inspectând construcţii-fortificaţii, poduri, asistând la lupte, răsplătind armata. Un singur relief îl prezintă participând direct la bătălie. Impăratul călare, cu mantia fluturândă, este înfăţişat în chip de cavaler trac.

Decebal este reprezentat cu certitudine în trei scene, cea a luptei de la Tapae, cea a păcii când daci îngenunchiază în faţa lui Traian şi doar Decebal, în spatele lor, rămâne în picioare, şi cea a sinuciderii lui. Lângă un copac regele dac duce spre gât o sabie curbă.

Toţi exegeţii Columnei au remarcat că din imagini transpare o compasiune şi chiar admiraţie pentru cei învinşi. Istoricul german W. Froehner scria: ” Cu excepţia dacilor, nici unul din numeroasele popoare absorbite de imperiu nu se poate lăuda că a văzut înălţându-se un monument mai demn şi mai durabil închinat dragostei sale pentru neatârnare”. Cum este şi firesc, predomină scenele de luptă, asociate cu cele în care dacii se supun, soldaţi care construiesc, scene în care împăratul face sacrificii în calitate de mare preot, sau cele în care se adresează soldaţilor.

Îmbinarea portretelor realiste cu imaginile generalizatoare, cu caracter de simbol, într-o perfectă unitate spaţiu-timp, transformă Columna într-o frescă fără analogii. Exprimarea artistică a calităţilor apreciate de romani: virtus (vitejie), justitia (dreptate), pietas (pietate), clementia (îndurare), fac din Columnă instrumentul ideal de propagandă imperială.

R. Bianchi Bandinelli este de părere că monumentul reprezintă cristalizarea unei romanităţi supraînălţate, într-o lume în care împăratul incarnează unitatea ecumenică.

Din antichitate şi până în epoca modernă, datorită valorii ei artistice şi istorice,Columna a reprezentat o nesecată sursă de inspiraţie pentru artişti; unii i-au copiat sau imitat reliefurile, pe alţii i-a inspirat forma ei neobişnuită.

Columna lui Traian a făcut „şcoală” încă din antichitate. Monumente asemănătoare s-au ridicat la Roma, pentru Antoninus Pius şi Marcus Aurelius, iar la Constantinopol pentru Theodosius şi Arcadius. În evul mediu destinul Columnei este la fel de sumbru ca al tuturor monumentelor antice. Când a fost profanat mormântul lui Traian şi când a căzut sau a fost doborâtă statuia împăratului din vârful coloanei este greu de precizat, poate că încă din veacul al VI-lea. Oricum, Forul lui Traian era deja dărâmat în secolul al X-lea şi doar Coloana îngropată parţial de ruine se încăpăţâna să reziste trecerii anilor.

Chiar îngropată parţial de ruine, Coloana l-a impresionat pe episcopul Bernhard din Hildesheim, fost preceptor al lui Otto al III-lea, care, între anii 1015-1022 a comandat o coloană de bronz, având înălţimea de 4 m, decorată cu scene din Noul Testament dispuse pe opt spirale, care poate fi văzută şi astăzi în braţul drept al transeptului domului din Hildesheim.

Artişti ai Renaşterii italiene au desenat Columna sau au folosit-o ca sursă de inspiraţie, dar interesul pentru monumentul antic din forul lui Traian depăşeşte graniţele Italiei. Capete încoronate din Europa şi înalte feţe bisericeşti comandă copii sau monumente inspirate de Columna traiană. Astfel, la Viena, intrarea în Karlschirche, construită după planurile arhitectului Johann-Berhard Fischer von Erlach, este flancată de două coloane cu scene din viaţa sfântului Carol Borromeul. Place Vendôme, poate cea mai elegantă piaţă din Paris, are în mijlocul ei o coloană care este numită „Coloana de la Austerlitz”; înaltă de 44 m, coloana pariziană este alcătuită dintr-un nucleu de zidărie, în jurul căruia o spirală decorată cu reliefuri în bronz înfăţişează victoriile napoleoniene. În vârful coloanei se află statuia lui Napoleon ca împărat.

În timpul lui Napoleon al III-lea, în anii 1861-1863, s-a realizat o copie integrală a Columnei, din cupru galvanic. Ea se află la Muzeul Antichităţilor Naţionale de la Saint-Germain-en Laye. Alte copii se găsesc la Albert and Victoria Museum din Londra şi la Museo della Civiltà Romana din Roma.

Ideea unei copii a Columnei în România i-a entuziasmat pe cărturarii, oamenii de litere şi de artă din secolul al XIX-lea. Eforturile şi tenacitatea lui Mihail Kogălniceanu, ale lui Alexandru Odobescu, Al. Tzigara-Samurcaş sunt impresionante, cu atât mai mult cu cât s-au lovit de lipsa de interes a clasei politice, care a refuzat finanţarea. Într-una din lecţiile de arheologie ţinute de Alexandru Odobescu la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, în perioada 22 octombrie 1874-14 martie 1875 el spunea că „de pe tiparele făcute din ordinul împăratului (Napoleon al III-lea) am putea, cu neînsemnate sacrificii, să căpătăm o reproducere în bronz a întregei Columne traiane, care s-ar înălţa cu fală chiar în faţa acestui edificiu (Universitatea), unde ne place şi se cuvine să amintim pururea despre măreţele fapte ale lui Traian”.

În anul 1887 s-a întocmit un proiect de către arhitecţii Schmieden, v. Weltzien şi Speer pentru o clădire monumentală, în stil neo-clasic, care urma să adăpostească Muzeul Naţional, Biblioteca Naţională şi Academia, amplasată pe cheiul Dâmboviţei.

În anii 1934-1939 un merit de necontestat în realizarea copiei Columnei, care se află astăzi în Muzeul Naţional de Istorie, îl are arheologul Emil Panaitescu, pe atunci directorul Şcolii Române din Roma. Acesta, în urma unor memorii adresate Academiei, Ministerului Instrucţiunii Publice, Ministerului de Finanţe şi Parlamentului, obţine finanţarea. Lucrările de reproducere a coloanei s-au făcut în timp de război de meşteri de la Vatican, sub supravegherea lui Francesco Mercatalli. Început în anul 1939, fusul a fost terminat în 1940, iar soclul în 1943. Executarea mulajelor a fost urmărită personal de Emil Panaitescu, iar calitatea lucrării a fost verificată de o comisie formată din Guido Galli, directorul tehnic al muzeelor pontificale, Italo Gismondi, arhitect, Giuseppe Lugli, arheolog şi Virgil Vătăşianu, istoric de artă.

Războiul şi cortina de fier au făcut ca mulajele după reliefurile Columnei să nu ajungă în ţară decât cu mare întârziere. Ele au fost adăpostite în subsolurile Muzeului Lateran, ale Forului lui Traian şi în depozitele Palatului Expoziţiilor.

Din raportul lui Emil Panaitescu, directorul Şcolii Române din Roma între anii 1929-1940, menţionat ca ministru al României la Roma, rezultă că Statul român a plătit pentru copia Columnei 769.000 lire din care 211.881,90 lire în 1939. Potrivit devizelor rezultă că în 1939 s-au achitat 211.881,90 lire x 5.198 lei = 1.101.362,11 lei între 1940-1943 555.118,10 lire x 9,500 lei = 5.292.621,95 lei, total 6.393.984,06lei (cf. Referat de evaluare MNRSR 1546 din 22.II.1972).

După multe demersuri şi tratative diplomatice, un rol deosebit avându-l academicienii Constantin Daicoviciu, Virgil Vătăşianu, Emil Condurachi şi amabasadorul României la Roma, Cornel Burtică, Columna a venit în ţară în iunie 1967, intrând în patrimoniul Muzeului Satului, întrucât vechiul Palat al Poştei din Bucureşti, construit la 1900 de arhitectul Alexandru Săvulescu, la acea dată nu era încă transformat în muzeu de istorie. Copia columnei a fost expusă la Muzeul de Istorie a Partidului Comunist şi a avut un număr impresionant de vizitatori din întrega ţară.

Prin H.C.M. nr.1448 din 3 iulie 1968 a luat fiinţă Muzeul Naţional de Istorie, inaugurat la 8 mai l972.

În curtea interioară a vechiului palat s-a construit un corp de clădire modern, cu destinaţia Lapidarium, din beton armat şi sticlă, cu acoperişul în formă de stea („pânze subţiri”), având accesul din holul central; proiectul îi aparţine arhitectului Nicolae Rădulescu. Clădirea lapidariului era destinată copiei Columnei lui Traian. O subpantă, care permite expunerea pe două niveluri, face din acest corp de clădire un loc propice pentru prezentarea pieselor muzeistice. Spaţiul este generos – suprafaţa de expunere 1700 mp -, bine iluminat şi cu un flux de vizitare firesc, netorsionat.

Pătrunzând din holul central în lapidarium vizitatorul vede baza coloanei şi primele scene de pe fusul monumentului (scenele 1-6). Apropiindu-se de balustradă, contactul cu monumentul este nemijlocit şi frapant. Două scări de acces, în stânga şi în dreapta intrării, conduc la nivelul inferior. Un spaţiu central, adâncit faţă de nivelul inferior, permite accesul la soclul monumentului şi la reliefurile 7-19, expuse de jur-împrejur. După examinarea acestora, vizitatorul poate urmări, pe o spirală largă la dreapta, în flux continuu, desfăşurarea scenelor, aşa cum se succed ele pe Coloană.

La nivelul superior al lapidarium-ului se găsesc monumente de piatră din epoca elenistică (decrete, piese arhitectonice, reliefuri votive), romană (inscripţii şi reliefuri funerare şi votive, statui şi piese arhitectonice), romano-bizantină (inscripţii, piese arhitectonice) şi feudală (pisanii, inscripţii funerare, coloane), toate descoperite pe teritoriul ţării noastre, remarcabile prin încărcătura lor documentar-istorică sau prin deosebita valoare artistică.

O vizită în tihnă a lapidariului durează circa o oră. Dar, unui vizitator grăbit, care vrea să dea doar „o fugă” la Columnă, propunîndu-şi să revină, nu-i pot scăpa reliefurile nr. 17 – lupta de la Tapae din 101 şi portretul regelui Decebal; reliefurile 64, 65 cu scena păcii de la sfârşitul primului război (anul 102), relieful 85 cu podul construit peste Dunăre în anii 103-104 de Apollodor din Damasc, relieful 102 cu scena tragică a împărţirii ultimelor rezerve de apă în munţi şi a apărării disperate a vetrei strămoşeşti de către daci; scena 122 reprezintă capturarea tezaurelor dacice de către romani, iar scenele 116 şi 117 au ca subiect sinuciderea lui Decebal şi cea în care capul regelui dac îi este prezentat lui Traian, act confirmat de inscripţia ofiţerului Tiberius Claudius Maximus, descoperită la Philippi, al cărei mulaj se găseşte şi el în lapidarium.

Scenele pe care le-am amintit constituie dovada peremptorie a faptului că monumentul ridicat în cinstea lui Traian nu are numai valoare artistică şi simbolică, ci, mai ales, istorică şi documentară.

Sperăm că cele spuse în rândurile de mai sus să însemne o invitaţie la Muzeul Naţional de Istorie a României.