SECŢIUNEA VI

Cronologia atacurilor transdanubiene

şi analiza componentelor etnice şi geografice

ANUL 469. Marc. Comes, Cron. 469: "În timpul consulatului lui Zeno şi Marcianus (...) a fost adus la Constantinopol capul lui Degezic, fiul lui Attila, regele hunilor".

Degezic invadase de mai multe ori Thracia, până a fost ucis în luptă[1]. Hunii sunt deschizători de drumuri pentru invadatorii nord-dunăreni, aşa cum vor fi avarii, un secol mai târziu. Sub numele de huni vor apare, însă, în perioada următoare, triburile cutrigure şi cele înrudite.

Un atac asupra Thraciei, fără altă menţiune sau indiciu, presupune o bază de plecare la nordul Dunărea de Jos.

ANUL 473. Gepizii îşi extind teritoriul către sud şi ocupă Sirmium, care devine capitala regatului[2].

ANUL 493. Marc. Comes, Cron., 493: "Comandantul Iulianus s-a luptat şi a murit în Thracia [pentru organizarea adiministrativă a Imperiului, v. Harta 4], fiind străpuns de o armă scitică în timpul unei ciocniri din timpul nopţii".

Este vorba despre bulgari, care încep acum şirul de invazii în Peninsula Balcanică[3].

ANUL 499. Marc. Comes, Cron., 499: "Aristus, comandantul armatei din Illyria, a plecat cu 15000 de ostaşi şi cu 520 de care, încărcate cu armele necesare pentru război, să se lupte împotriva bulgarilor care devastau Thracia. Lupta s-a dat lângă râul Tzurta, unde au fost ucişi peste 4000 de ostaşi ai noştri, pe când fugeau..."

Râul Tzurta nu este identificat (lângă fortăreaţa Tzurulum, în provincia Europa?).

După cum ştim, fiecare dioceză are un comandament militar propriu, având în subordine trupe palatine. În mai multe împrejurări, însă, armata thracică pare mai mult sau mai puţin inexistentă. Grosul trupelor de manevră ale romanilor pare a fi fost rezident în Illyria, dioceză mult mai vulnerabilă decât Thracia, cea păzită de Dunărea inferioară şi de un limes mai substanţial. Illyria avea şi o vecinătate care se dovedise în repetate rânduri foarte periculoasă – am numit ostrogoţii, care stăpâneau nu numai Italia, dar şi vestul Peninsulei Balcanice, direcţie din care nu exista o oprelişte naturală. Acest fapt debilizează însă defensiva thracică, iar armata illyrică va fi obligată la numeroase intervenţii spre răsărit, în următoarele decenii. Atacurile nord-dunărene, considerate multă vreme ca nepunând probleme vitale, vor produce însă multe pagube. O reaşezare a dispozitivului strategic roman s-a produs numai după încheierea războaielor gotice (555). Sporadic însă armata thracică este amintită şi în prima jumătate a secolului, de exemplu în 518.

ANUL 502. Marc. Comes, Cron. 502: "Ca de obicei (!) neamul bulgarilor a devastat din nou Thracia, care fusese adesea prădată fără ca nici un ostaş roman să se opună"

Theoph. Conf., p.143, 26-27 De Boor: "Tot în anul acesta năvăliră în Illyria şi în Thracia aşa-zişii bulgari şi se retraseră înainte de a fi cunoscuţi mai de aproape"

Este interesantă diferenţa de relatare, la Marcellinus Comes, comparativ cu anul 499: expresia “fusese adesea prădată fără ca ...” este desigur retorică, fiind contrazisă de propriile relatări; pasajul ar trebui citit de această dată nu s-a opus nimeni, respectiv nu a avut cine. În acelaşi an reîncepuse războiul cu persanii – după o lungă perioadă de pace, începută în 422) – iar armata illyrică trecuse probabil Bosforul. Nu este exclus ca raidurile bulgare să fi fost mai numeroase decât cele relatate - probabil raiduri de jaf de mică anvergură, pentru care nu s-a considerat necesară dislocarea trupei de manevră.

Varianta lui Theophanes Confessor introduce un termen nou, succesiunea Illyria > Thracia sugerând că invazia a debutat de la Dunărea Mijlocie. Această relatare, produsă la două secole şi jumătate de la evenimente nu are însă aceeaşi greutate cu mărturia contemporană a lui M. Comes. În plus, evenimente anterioare sugerează aceeaşi bază de atac: Dunărea de Jos.

Cronica lui Cassiodorus - o altă sursă contemporană evenimentelor - pare însă să confirme apariţia bulgarilor la Dunărea Mijlocie (v. infra, anul 504)

Comentariul ...se retraseră înainte de a fi cunoscuţi mai de aproape sugerează atât lipsa unei lupte propriu-zise (confirmând pe M. Comes), dar şi amploarea redusă a invaziei, cel puţin în timp.

ANUL 504: Cass., Cronica 1343: “...prin vitejiile stăpânului şi regelui nostru Theoderic au fost învinşi bulgarii şi Italia (= ostrogoţii) a recăpătat oraşul Sirmium" (de la gepizi)[4]

Evenimentele relatate de Cassiodorus demonstrează două lucruri: în primul rând că în timpul războiului cu perşii romanii deveniseră spectatori la evenimentele de la Dunărea Mijlocie; în al doilea rând se confirmă apariţia bulgarilor la Dunărea de mijloc (e greu de crezut că Theoderic avea interese în Câmpia Română sau mai departe). Problema este de ce se vorbeşte despre bulgari, când e cunoscută rivalitatea ostrogoţilor cu gepizii pentru stăpânirea oraşului. Nu este de exclus o alianţă gepido-bulgară (nume în spatele căruia ar trebui să se afle cutrigurii), victoria fiind obţinută în faţa celor din urmă.

ANUL 505: Marc. Comes, Cron. 505: “...Sabinianus (...) comandant al armatei din Illyria, fiind trimis împotriva getului (= gepid) Mundo, a strâns forţe armate. Ducând cu el 10000 de soldaţi aleşi (= confederaţi bulgari[5]) şi care cu arme şi hrană a pornit la luptă. Pierzând în bătălia de la Horreum Margi mulţi soldaţi - unii dintre ei înecaţi în râul Margus (= Morava) şi carele pe deasupra, el s-a refugiat cu puţini oameni în cetăţuia numită Nato"

Armata de Illyria reapare în luptă, improvizată din federaţi bulgari, intraţi sub stindardul adversarilor lui Theoderic. Prezenţa bulgarilor la Dunărea mijlocie este confirmată. Foarte probabil triburile bulgare se găseau la vest de Dunăre (la est şi nord de Dunăre fiind teritoriu gepid).

ANUL 510: Învinşi de longobarzi şi izgoniţi din teritoriile de baştină, o parte a herulilor sunt colonizaţi (512) pe Sava (Procop., Răz., VI, 15, 1), unde sunt întâlniţi în deceniile următoare.

ANII 513-517. Malalas, Chronogr. XVI: “În timpul domniei acestui împărat (= Anastasios) a ajuns tiran Vitalianus Tracul, pretextând că vrea să răzbune pe episcopii exilaţi. A ocupat Thracia, Scythia şi Moesia până la Odessos şi Anchialos, având de partea sa o armată numeroasă de huni şi de bulgari. Împăratul a trimis (împotriva lui) pe Hypatios, comandantul armatei din Thracia...(...) Acolo s-a dat lupta navală (...) şi au fost cuprinse de foc toate corăbiile tiranului Vitalianus şi s-au scufundat în adâncul apei împreună cu ostaşii goţi, huni şi sciţi care veniseră cu el...”

Răscoala lui Vitalian. Nu vom intra aici în detaliile stufoase şi confuze[6] ale unui război civil îndelungat. Important, în contextul acestui studiu, este faptul că conflictul a antrenat câteva populaţii alogene, atât federaţi romani cât şi nord-dunăreni. Malalas face distincţie clară între huni (termen folosit uneori generic, pentru a defini o populaţie nord-dunăreană) şi bulgari. Dacă primii sunt veniţi de la nordul Dunării - chemaţi probabil de Vitalian, cei din urmă sunt federaţi romani[7], fără a se exclude o prezenţă suplimentară din Barbaricum.

În pasajul bătăliei navale sunt amintiţi, de partea răsculaţilor, goţi (italieni?), din nou huni (?) şi sciti; aceştia din urmă ar putea fi echipaje din porturile Scythiei Minor, dar şi un nume generic pentru alte populaţii nord-pontice. Această pestriţă asociere de naţii - din care să notăm lipsa explicită a rebelilor ortodocşi, care însă nu aveau cum lipsi din armata lui Vitalian - explică numărul aparent exagerat de mare pe care îl estima Marcellinus Comes (Cron. 514) pentru oastea răsculată, respectiv 60000 de soldaţi.

Indiferent care au fost motivaţiile lui Vitalian, un lucru este cert: nici o populaţie din Barbaricum nu pare să fi ratat ocazia unui jaf organizat în dioceza Thraciei. Pe acelaşi fond al “răscoalei lui Vitalian” - dar pare-se independent de aceasta - se produce prima invazie slavă§.

ANUL 517. Marc. Comes, Cronica 517: "Atunci au fost devastate cele două Macedonii şi Thessalia, iar călăreţi geţi au ajuns, prădând, până la Thermopyle şi în vechiul Epir"

Vl. Iliescu[8] consideră că este vorba despre bulgari sau slavi. Dan Teodor[9] notează că aceasta este prima invazie slavo-cutrigură, ceea ce este cam acelaşi lucru.

Etnonimul get este adeseori folosit în epocă - nu numai de către Iordanes - pentru a denumi o populaţie din barbaricum, mai exact de origine nord-dunăreană. Autorii mai vechi foloseau în acelaşi scop termenul scit[10], cu nuanţa călăreţ de stepă, nord-pontic. Autorii din prima jumătate a secolului al VI angajează pentru acelaşi conţinut termenul hun. Am putea încerca, cu titlu ipotetic, să considerăm că geţii, ca la Iordanes[11], ar însemna războinici germanici, în timp ce huni ar fi rezervat pentru a defini o populaţie nomadă incertă.

Textul lui Marcellinus Comes convine unei asemeni ipoteze. Succesiunea cele două Macedonii > Thessalia este nefirească pentru o invazie care debutează la Dunărea de Jos. Succesiunea Macedonia Secunda - Macedonia Prima reprezintă însă drumul cel mai scurt între bazinul Dunării Mijlocii şi Thessalia, pe culoarul Morava-Vardar [v. Harta 4]. Pare mult mai probabil că gepizii sunt cei care s-au avântat în defileele montane, decât nomazii cutriguri. Cât despre slavi - ei sunt luptători pedeştri[12].

ANUL 518. Procop., Răzb., VII, 40, 5-6: “5...Când Iustin[13], unchiul lui Germanus, se suise pe tron (= 518), anţii, care locuiesc aproape de sclavini, trecuseră Istrul cu oaste multă şi cotropiseră teritoriul roman. 6. Nu cu mult înainte împăratul făcuse pe Germanus comandantul armatei din întreaga Thracie. Acolo se încăierase cu oştile duşmane, le biruise în luptă şi le măcelărise aproape pe toate”

Este prima apariţie cunoscută a anţilor la Dunăre.

De remarcat că se vorbeşte din nou despre o armată thracică. Este cât se poate de plauzibil că, datorită evenimentelor provocate de Vitalian, de-a lungul coastei pontice, grosul trupelor de manevră “europene” - vorbind aici, precum anticii, de Balcani - a fost adus în apropierea răsculaţilor. Aceasta ar explica uşurinţa cu care au pătruns gepizii, un an mai devreme, până în Grecia centrală, fără a întâlni o rezistenţă notabilă.

ANUL 526. Profitând de moartea lui Theoderic, gepizii reocupă Sirmium[14]. Pentru scurtă vreme, însă. Nouă ani mai târziu bizantinii auveau s-o recucerească, tot de la ostrogoţi.

MAI DEPARTE, ANII 527-535

---

[1] FHDR II, p. 363, nota 21(Vl. Iliescu). V. şi Chronicon Paschale I, 587 (FHDR II, p. 587)

[2] TEODOR D. 1995, p. 311.

[3] FHDR II, p. 363, nota 25 (Vl. Iliescu)

[4] POPOVIĆ 1994, FHDR II, (Vl. Iliescu & H. Mihăescu)

[5] FHDR II, p. 363, nota 28 (Vl. Iliescu)

[6] Marc. Comes, Cronica 514.3; Ioannes Malalas, Cronografia, XVI; Euagrios Scholasticul, Istoria ec., III, 43; Theoph. Conf., p.157, 11-23 De Boor (anul 513) şi p. 160, 13-32 (anul 514)

[7] FHDR II, p. 363, nota 32 (Vl. Iliescu): Vitalian era comes foederatorum al unităţilor de bulgari.

§ Această ultimă frază (existentă în teztul original) nu va fi luată în consideraţie.

[8] FHDR II, p. 367, nota 51.

[9] TEODOR D. 1995, p. 294-325 (passim), cu menţiunea că datează evenimentele în 515.

[10] Accidental, denominativul scit apare şi autorii târzii, cu acelaşi înţeles (Strategikon XI, 2: “Cum să ne rânduim în luptă împotriva sciţilor, adică avarilor, turcilor şi celorlalte neamuri neamuri hunice cu acelaşi trai ca dânşii?”; Theoph. Sim. I, 8: “...Un scit cu numele Bokolabras (...) avu o legătură cu una dintre femeile kaganului (...). Temându-se ca nu cumva nelegiuirea să-i fie aflată (...) convinse pe şapte dintre gepizii de sub supunerea sa şi fugi la neamul de baştină. Aceşti huni, care locuiesc în răsărit, sunt vecini cu perşii...”. Bokolabras ar trebui să fie alan, aparţinând deci unei populaţii nomade de stepă. Greu de înţeles nota lui H. Mihăescu (FHDR II, p. 553): “(sciţi) Adică toate celelalte neamuri migratoare dar sedentare (sic - n.n.) (germani şi slavi - nota lui H.M.) de la nordul Dunării, în opoziţie cu migratorii nomazi...”

[11] Iordanes este departe de a fi singurul care face echivalarea geţi-goţi (gepizi). Este vorba despre o tradiţie care începe cu cel puţin un secol jumate mai devreme, fără îndoială în legătură cu vieţuirea goţilor pe vechea vatră getică. A se vedea şi: Orosius, Hist.ad.pag., I, 16, 2; Philostorgios, Ist. Bis. II.5;Ioannes Lydos, Despre luni, IV, 132; Isidor, Etimologii, IX, 2, 89. Procopius este chiar foarte explicit: "Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice" (Răzb., III, 2, 2).

[12] Strategicon, XI, 4, în special 11-15. Specificul luptelor angajate de slavi (în mlaştini, păduri şi locuri stăncoase) exclude folosirea calului în luptă (nu şi a calului de tracţiune, pentru nelipsitele căruţe necesare “cumpărăturilor”). Or, căruţaşii nu sunt “călăreţi”.

[13] Atât în “Războiul cu goţii”, publicat în 1963 sub îngrijirea lui H. Mihăescu (prezent în bibliografie sub prescurtarea PROCOPIUS 1963), cât şi în FHDR II (apărut în 1970; Procopius publicat de acelaşi editor), în text figurează numele lui Justinian, nu a lui Iustin. În FHDR II, p. 451, la nota 55, H. Mihăescu face menţiunea că în textul originar figurează numele lui Iustin, iar emendaţia Maltretus este greşită. Situaţia este generatoare de confuzii, la unii autori acest episod figurând în anul 527 (primul an de domnie a lui Justinian), de ex. CORMAN 1997, p. 71.

[14] POPOVIĆ 1994.