Până de curînd, problematica ritului și ritualului funerar în perioada Daciei preromane se trata global, nediferențiat pe perioade distincte, ajungându-se la confuzii și la generalizări regretabile. Astfel, se extindea o situație specifică sec. IV-III a.Chr., pentru care se cunosc peste 3000 de morminte grupate în zeci de necropole răspândite, mai ales, în regiunea Dunării de Jos și în Moldova[93], la perioada clasică când situația se schimbă, în sensul că, în contrast cu numărul mare de așezări, necropolele lipsesc.
Trebuie remarcat că, deși se făceau paralele între situația din sec.IV-III a. Chr. și cea din sec. II-III p. Chr., situația diferă, în sensul că se înregistrează unele diferențe notabile, precum: lipsa mormintelor tumulare; creșterea semnificativă a numărului de înhumați de la sub 5% în sec. IV-III a.Chr., la peste 20% în sec. II-III, precum și schimbarea structurii sociale și de vârstă a celor înhumați (aproape numai bărbați maturi și războinici pentru sec. IV-III a. Chr. și în principal copii pentru sec. II-III)[94]. Invocarea menținerii incinerației, ca rit, și a depunerii resturilor cremației în urne cu sau fără capac, ca ritual, nu poate constitui un argument pentru demonstarea continuității, deoarece, în afara faptului că în cele trei secole ce despart perioadele în discuție nu mai avem documentat acest obicei funerar, el este în plus specific mediului roman provincial.
Această paralelă între două perioade mult depărtate în timp poate fi astăzi motivată printr-un impas, să-i spunem metodologic, neputându-se explica, atunci, lipsa mormintelor pentru perioada clasică (sec. II a. Chr.-I p. Chr.) a civilizației geto-dacice[95]. Ca urmare a strădaniei cercetătorilor Mircea Babeș[96] și Valeriu Sîrbu[97], putem afirma astăzi că lipsa mormintelor constituie un fenomen clar pentru această perioadă, nefiind cazul invocării "lipsei cercetărilor"[98] sau luării în discuție a unor descoperiri care, de fapt, nu au caracter funerar[99]. Astăzi este în general admis faptul că, pentru perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. II a. Chr. și sec. I p. Chr., în afara grupului scordisc din Oltenia, a câtorva tumuli "princiari" și a necropolelor de tip Lipița, harta arheologică a Daciei nu cunoaște descoperiri semnificative pâna la cucerirea romană[100].
Nu se pote face, deci, o legătură între ritul și ritualul funerar al geto-dacilor de dinainte de cucerire și cel din perioada romană, pe simplul motiv că primul este greu sau imposibil de sesizat arheologic, fiind deci oricum diferit. Trebuie să acceptăm ideea că războaiele pentru cucerirea Daciei și măsurile luate în anii imediat următori, au avut efecte dezastruoase pentru populația autohtonă, sintetizate de către Mircea Babeș în patru mari domenii în care cultura geto-dacă din provincie prezintă o reală discontinuitate față de cultura epocii "clasice" de dinainte de cucerire: 1. dispariția cetăților, stațiuni cu funcție eminamente militară și adesea sedii ale autorității regale; 2. dispariția locurilor și construcțiilor de cult; 3. încetarea practicării sacrificiilor umane, și, cel care ne interesează în cel mai înalt grad, 4. transformarea obiceiurior funerare, așa-zis discrete, greu sau imposibil de sesizat arheologic, într-unele normale[101]. Trebuie urmărit dacă aceste obiceiuri funerare "discrete" au continuat și o oarecare perioadă după cucerire, mai ales că, după cum vom vedea, necropolele din Dacia romană pe care le putem atribui băștinașilor se datează începând cu anul 150. Sigur, acest raționament rămâne în stadiul de ipoteză, mai ales dacă ținem sema și de necropola de la Enisala, care se datează la sfârșitul sec. I - sec. II p. Chr.[102]