Începând cu mijlocul secolului VI a. Chr, după unele opinii chiar mai devreme, începe delimitarea de familia tracilor - care se separaseră deja de marea familie a indo-europenilor, eveniment plasat de cei mai mulți cercetători în epoca bronzului (circa 2000-1100 a. Chr.), a geților care, împreună cu dacii[1], vor juca un rol important în ultima jumătate a mileniului I a. Chr. și în primul secol al erei creștine în spațiul carpato-dunărean[2]. Denumirile de geți și de daci au fost folosite de scriitorii greci și latini pentru a desemna triburile de la Dunărea de Jos (geții menționați începând cu evenimentele din sec. VI a. Chr.) și pe cele din ținuturile centrale și vestice ale zonei (dacii amintiți începând cu sec. II a. Chr.), dar nu puține sunt ocaziile în care numele geților a fost extins asupra dacilor sau utilizat generic pentru toți geto-dacii, mărturiile izvoarelor literare antice fiind unanime în a afirma că geții și dacii erau de același neam, deosebirile fiind regionale[3].
Sunt menționați pentru prima dată de către Herodot, care îi amintește cu ocazia expediției lui Darius împotriva sciților, în anul 514 a. Chr.[4], când regele perșilor încerca să facă din Dobrogea pentru prima oară un colț de imperiu, iar din cursul Dunării o graniță[5], cu ocazia sublinierii rezistenței pe care au opus-o geții regelui persan: "înainte de a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geți, care se cred nemuritori...și fiindcă s-au purtat nesăbuit au fost îndată înrobiți, măcar că ei sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci"[6].
Menționarea mai frecventă a geto-dacilor în izvoarele antice începe o dată cu raporturile geților cu statul macedonean din vremea lui Filip al II-lea și Alexandru cel Mare[7]. Pe scurt, încercarea sciților conduși de regele Ateas (sau Ataias), aproximativ între 342-338 a. Chr., de a pătrunde la sud de Dunăre și de a-și stabili hegemonia în Dobrogea, a fost respinsă în 339 a. Chr. de către cetățile grecești, în alianță cu o forță politică a "istrienilor", în care se presupune o uniune a geților dunăreni, conduși de enigmaticul rex Histrianorum[8], localizat aproape unanim pe cursul inferior al Dunării, fiind însă greu de spus daca stăpânirea sa se întindea pe ambele maluri ale fluviului, numai în Dobrogea sau doar în Muntenia[9].
În 335 a. Chr., în timpul campaniei împotriva triballilor, Alexandru Macedon ajunge la Istru unde este întâmpinat de un mare număr de geți[10], ceea ce marchează apariția în sursele vremii, prin intermediul lui Ptolemaios, a geților din Câmpia Dunării[11]. Acțiunile militare și diplomatice ale lui Alexandru confirmă faptul că Dunărea reprezenta granița nordică a stăpânirii macedonene, această frontieră neputând fi consolidată decât prin relațiile de prietenie, respectiv de supunere cu populațiile ce locuiau respectivele ținuturi, relații a căror garanție o reprezenta teama de forța de reacție a puterii macedonene, nu atât de prezența efectivă a armatei în zonă[12].
Următorul episod din istoria ținuturilor ponto-dunărene despre care deținem informații din sursele antice se referă la dezastrul expediției conduse de generalul macedonean Zopyrion împotriva sciților din stepele nord-pontice, dezastru la care au contribuit și triburile getice de la Dunăre[13], chestiune semnificativă, indiferent de faptul că interpretarea mărturiilor antice a condus la concluzia fie că este vorba de o singură expediție a lui Zopyrion împotriva sciților, care ar fi avut loc în 331[14], fie de două acțiuni diferite, o primă expediție desfășurată în nordul Mării Negre în 331 a. Chr. și o alta împotriva geților în jur de 326 a. Chr.[15], probabil cei ce ocupau sudul Basarabiei sau al Moldovei[16].
În perioada 297-292 a. Chr., cu ocazia conflictelor cu Lysimach, regele macedonean al Thraciei, ale cărui acțiuni militare se întind până la nordul Dunării, aflăm despre o formațiune politică de o oarecare importanță, condusă de Dromichaites, formațiune care iese învingătoare în două rânduri[17]. Localizarea ei a fost propusă în zona dintre Prut și Siret[18], fapt susținut de descoperirile din părțile sudice și centrale ale Moldovei, la Poiana, Cândești, Bunești, Cotnari, Moșna[19] sau deopotrivă pe ambele maluri ale fluviului[20].
Dacă datele arheologice[21] privind realități din prima vârstă a fierului lasă să se înțeleagă că încă din a doua jumătate a mileniului al II-lea a. Chr. se observă o pronunțată tendință de stratificare în pătura luptătorilor, începând din secolul al V-lea a. Chr. putem vorbi de o aristocrație în toată puterea cuvântului. Zonele cu morminte princiare și cetățile pot constitui indicii pentru existența unor formațiuni politice ce se conturează, încă din secolul al V-lea, în sudul Olteniei, nordul Dobrogei, nordul Moldovei[22] sau Câmpia Română (Piscu Crăsani, Popești, Pleașov, Tinosu)[23]. Se cunosc pentru această epocă (secolele VI-V a. Chr.)[24] așezări indigene, mai ales în Dobrogea, precum cele de la Tariverde[25], Sarinasuf[26], ori fortificațiile de la Beștepe-Mahmudia[27] și Beidaud[28].
Zona locuită de geții sud-dunăreni[29] este caracterizată printr-o serie de descoperiri funerare în Dobrogea și nord-estul Bulgariei, începând de la sfârșitul sec. VII până adânc în sec. III a. Chr., dintre care amintim necropolele de la Bugeac[30], Canlia[31], Satu Nou[32], Murighiol[33], Enisala[34], Telița[35], Nuntași[36], majoritatea plane de incinerație, reflectând o cultură materială specifică geților pentru această perioadă, caracterizată prin morminte de incinerație, numărul mare de vase, getice și grecești, prezente în morminte, apariția și răspândirea în lumea getică a ceramicii cenușii lucrate la roată, reflectând raporturi strânse între autohtoni și grecii din coloniile vest-pontice. Pentru lumea nord-dunăreană, trebuie semnalat aspectul cultural Alexandria-Bălănești[37], înregistrat în spațiul cuprins între fluviu și Munții Carpați, caracterizat prin extinderea ceramicii lucrate cu roata și a influenței grecești și sud-tracice, orizont ce precede imediat în timp nivelul cultural reprezentat de alte așezări din Muntenia, cea mai cunoscută fiind cea de la Zimnicea[38], asociată cu o necropolă contemporană[39], ca și cele de la Albești, Orbeasca, Hotarele-Scărișoara, Curcani, Grădiștea, precum și de așezările fortificate, complexe de refugiu și de locuire, din partea apuseană a Câmpiei Dunării, de la Coțofenii din Dos[40] ori de la est de Carpați, semnalate la Stâncești, Moșna, Arsura, Brăhășești, Cotnari[41], Bunești-Averești[42].
Informațiile despre războaiele geților cu puteri superioare politic și militar, cum au fost armata regelui persan Darius și cea a lui Alexandru cel Mare indică existența la geții din sec. VI-IV a. Chr. a unor uniuni tribale cu tendințe de permanentizare și, implicit, de centralizare a puterii (vezi în acest sens și definirea de către sursele antice a căpeteniei geților, Dromichaites, ca basileus)[43]. Totodată, în secolele IV-III a. Chr. apar unele formațiuni conduse de șefi militari, definite probabil de tezaure sau de inventarul mormintelor numite "princiare" sau fastuoase[44], în care s-au găsit coifuri, vase, podoabe, piese de harnașament din aur și argint (de genul descoperirilor de la Agighiol[45], Băiceni-Cucuteni[46], Peretu[47], Poiana Coțofenești[48], Craiova[49], Porțile de Fier[50], Fântânele[51], Făcău[52], Găvani[53], Topraisar[54]).
Pentru secolele III-II a. Chr. două documente epigrafice amintesc lumea geților dunăreni și relațiile dinaștilor lor cu unele dintre orașele grecești din Pontul stâng. Din conținutul unei inscripții descoperite la Histria, rezultă că în sec. III a. Chr. colonia milesiană avea parte de un protectorat destul de apăsător din partea regelui get Zalmodegikos[55], probabil șeful unei uniuni de triburi getice, fie din părțile de nord ale Dobrogei[56], fie din zona cuprinsă între Siretul inferior și valea râului Buzău[57].
În sprijinul prezenței unei puternice comunități getice în nordul Dobrogei pot fi invocate și cele câteva monede de argint databile în sec. III a. Chr., descoperite în zona orașului Tulcea, prin care este atestat un dinast local, Moskon, care se intitulează basileus, ce pare să fi fost conducătorul unei uniuni de triburi[58].
O altă inscripție histriană indică faptul că în jurul anului 200 a. Chr., regele Rhemaxos[59], conducătorul unei uniuni getice (fie nord-danubiene, fie localizată pe malul stâng al Dunării, în sudul Moldovei și nord-estul Munteniei) este chemat să apere orașul grec și recolta acestuia de amenințările tracilor lui Zoltes[60].
Probabil tot în jurul anului 200, regele Oroles[61], care stăpânea prin sudul Moldovei sau chiar în sud-estul Transilvaniei[62], a pedepsit pe supușii săi pentru că nu luptaseră cu succes împotriva bastarnilor. Aceeași sursă precizează o creștere a puterii dacilor în vremea regelui Rubobostes - incrementa Dacorum per Rubobosten regem[63] - despre care se crede că a domnit în Dacia intracarpatică în sec. II a. Chr.[64] După alte opinii, evenimentele ar trebui plasate în vremea lui Burebista, Rubobostes fiind o formă coruptă a numelui marelui rege, singura perioadă în care se poate vorbi pe bună dreptate de o mare creștere a puterii dacilor[65].
La geto-daci, tendința accentuată de extindere și organizare internă a acestor formațiuni politice se reflectă destul de limpede în izvoarele antice, atât în cele scrise, deși acestea apar inegal repartizate pe regiuni și perioade, cât și în cele arheologice și numismatice. Merită să fie remarcați acei basilei recunoscuți ca atare de scriitorii antici, purtând semne distinctive și fiind tezaurizatori de valori materiale, după cum rezultă din descoperirile arheologice. Rolul lor trebuie să fi fost mult mai mare decât al unor simpli șefi militari, impunându-se prin poziție și funcție atât în fața supușilor, cât și în raporturile cu vecinii și dispuneau de autoritate deplină, fiind foarte probabil și păstrători ai întregii bogății comunitare. Formațiunile politice geto-dace de genul uniunilor de triburi se prezintă, după cum o dovedesc descoperirile numismatice și unele particularități ale culturii materiale, destul de unitare, delimitate regional și cu o economie proprie, având pentru sec. II a. Chr. monetărie proprie, dar continuând să folosească în egală măsură și moneda străină[66]. În răstimpul dintre Rhemaxos și Burebista se înregistrează patru tipuri principale de emisiuni geto-dacice, corespunzând probabil tot atâtor formațiuni unional tribale - este vorba de tipul monetar Vârteju-București, ce domină zona centrală a Munteniei, emisiunile de tip Dumbrăveni și Inotești-Răcoasa, caracteristice părții de nord-est a Munteniei și sudului Moldovei, imitațiile de tip Aninoasa-Dobrești, corespunzând Olteniei, la care se adaugă emisiunile din zona intracarpatică, unitare ca stil, circulație și tehnică monetară (Aiud-Cugir, Rădulești-Hunedoara, Chereluș și Petelea)[67].
Între al doilea sfert al secolului III și până către mijlocul secolului II a. Chr., spațiul Daciei cunoaște o fază de tranziție de la cultura getică timpurie din secolele anterioare spre cultura geto-dacă clasică din sec. II a. Chr. - I p. Chr., ce poate fi urmărită atât în stratigrafia unor așezări, precum cea de la Zimnicea sau în cetățile de la Cotnari și Bunești-Averești, cât și în descoperirea de "importuri" celtice și bastarne[68]. Urmele geto-dacilor în perioada sec. II a. Chr. - începutul sec. II p. Chr. , definind cultura așa numit clasică, sunt clasificabile în așezări de caracter civil sau/și militar (așezări rurale, davae, așezări fortificate, construcții cu caracter sacru, descoperiri funerare cu inventarul lor, depozite, inclusiv tezaure și descoperiri izolate)[69], unitare pe întreaga arie de răspândire, fapt ilustrat în modul cel mai pregnant de aspectul uniform al ceramicii de mână și de roată pe spațiul cuprins între punctele extreme ale răspândirii sale: de la Devin și Bratislava la vest, la Olbia în est, de la Cerepin (reg. Lvov) în nord la Veliko Târnovo în sud. S-a putut constata o difuziune a culturii geto-dace în două arii principale concentrice: o arie centrală, în care principalele componente culturale își găsesc antecedente locale, și care trebuie considerată ca vatra permanentă de viețuire a triburilor getice și dacice, și o arie periferică, în care descoperirile geto-dacice apar în medii care, chiar dacă avuseseră inițial un fond general tracic în veacurile IV-II a. Chr., au făcut parte din aria culturii Latene celtice (în vest) sau a celei scitice târzii (în est), ce se întinde de jur împrejurul vetrei permanente și care trebuie pusă în legătură cu unele perioade de creștere teritorială și de colonizare din istoria Daciei preromane, mai ales legate de perioada domniei lui Burebista[70]. Încheindu-și faza sa de maximă dezvoltare o dată cu cucerirea traiană, acest tip de cultură autohtonă se consideră că mai continuă, într-o altă fază evolutivă, atât pe teritoriul provincial, cât și în afara acestuia (monumentele de tip Lipița pe Nistru, de tip carpic în Moldova și nord-estul Munteniei, de tip Chilia-Militari în restul Munteniei, de tip Sântana-Arad și Medieșu Aurit în vestul țării)[71].
Secolele I a. Chr. - I p. Chr. marchează apogeul puterii geto-dacilor în principal prin cei doi mari regi, Burebista și Decebal. Primul (cca 82-44)[72] reușește să pună bazele unui stat întins care, cu o armată de invidiat, face incursiuni atât către nord-vest, cât și către sud-est, aducând sub ascultare cetățile din Pontul stâng, de la Histria până la Apollonia, devenind cel dintâi și cel mai mare rege din Thracia, stăpânitor al ținuturilor de dincoace și de dincolo de Dunăre[73]. A realizat unificarea tuturor semințiilor geto-dace[74], grupate în mari uniuni de triburi, delimitabile în parte pe criterii de ordin numismatic, și a pus bazele primului stat, distrugând puterea celților boii, până în Slovacia, luând în stăpânire orașele grecești de pe coasta de vest și de nord a Mării Negre, de la Apollonia și până la Olbia, reușind într-un timp relativ scurt, cuprins între 60 și 48 a. Chr., să întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest și nord-vest până la Dunărea de mijloc și Morava, spre nord până la Carpații Păduroși și spre est până la țărmul de nord-vest al Mării Negre, iar spre sud, peste Dobrogea până la Balcani, o arché care depășea hotarele etnice ale Daciei. După dispariția sa, lipsa de unitate economică și slaba centralizare politică ale unei formațiuni formate prin violență, au condus la dezmembrarea acesteia pentru început în patru, mai târziu în cinci părți[75], corespunzând probabil din punct de vedere teritorial vechilor uniuni de triburi. Dezmembrarea statului lui Burebista în patru, ulterior în cinci părți[76], cele constitutive[77], delimitate pe baza tipurilor monetare bătute de geto-daci (1.centrul Munteniei, 2.Moldova de sud, Transilvania de est, 3. Transilvania cu sau fara Banat, 4. Oltenia centrala și de est) a pus în evidență, prin studiul știrilor antice, existența unor basilei locali, considerați succesori direcți al lui Burebista: Deceneu[78], Cotiso[79], Koson[80], Dicomes[81], Cotiso, Comosicus, Coryllus, Duras Diurpaneus[82]. Descoperirile de monede Koson făcute cu precădere în zona de sud a Transilvaniei pot reprezenta un indiciu că sediul său se afla în această zonă și probabil pe cursul Mureșului, fiind vorba de apulli. Mult slabiți dupa moartea lui Burebista, geții nu mai reprezinta pentru moment o forța, zona este atribuita dupa batalia de la Philippi lui Marcus Aurelius, a carui dominație va dura aproximativ un deceniu, astfel ca în preajma bataliei de la Actium, el încearca sa strânga legaturile cu dinaști locali, Rhoemetalces, eventual și Sadalas. Cea mai importantă dintre formațiunile "moștenitoare" ale regatului lui Burebista devine aceea din interiorul arcului carpatic, având drept centru Sarmizegetusa Regia, condusă de o serie de regi, ultimul și cel mai de seamă fiind Decebal, care va reface unitatea Daciei, fiind în același timp și ultimul rege al Daciei libere, prezentat de Cassius Dio ca un rege priceput în ale războiului, iscusit la faptă, meșter în a întinde curse și viteaz în luptă[83].
În privința caracterului formațiunii politice geto-dace, trebuie pecizat faptul că puterea regilor, așa cum se arată uneori[84] era chemată, cel puțin până la Burebista, să fie mai degrabă o comandă militară. Statul dacic[85] nu poate fi pus pe aceeași treaptă sau în aceeași categorie cu oricare din regatele elenistice, nici cu regatul Partiei sau cu cel al Armeniei, nici cu Republica romană, nici cu Imperiul roman, a cărui apariție și evoluție a fost total deosebită față de alte monarhii. Un anumit paralelism sau o anumită analogie, până la un anumit punct, am găsi la galli, dar formațiunile statale ale acestora au fost de scurtă durată și niciodată gallii nu au cunoscut o unitate etnică statală și o conducere statală. Apropieri s-ar putea face și cu regatul Thraciei, dar acest stat în sec. I p. Chr., nu a cunoscut o adevărată independență, fiind un regat în stare de clientelă și supunere față de romani, care până la urmă, în anul 46 p. Chr. este desființat de aceștia și transformat în provincie romană. De asemenea, se pot stabili unele analogii cu statul Macedoniei (regalitate, aristocrația militară, țărănimea, armata, relațiile sociale, organizarea socială și altele) până la domnia lui Filip II (359-336 a.Chr), care transformă Macedonia într-o monarhie de tip grecesc, de structură sclavagistă[86]. O concluzie ar fi aceea că statul dacic, ca moment al evoluției, își găsește locul la mijloc, între monarhia elenistică și stătulețele celtice[87], o alta că este vorba de un stat aflat la începuturile existenței și evoluției sale, despre care este greu să se afirme cum s-ar fi dezvoltat - în direcția unei monarhii de tip elenistic sau a unei formațiuni politice asemănătoare celor celtice din sec. I a. Chr.[88] Situația reflectată în izvoarele literare și coroborată de descoperiri arheologice a condus la conturarea unor păreri care diferă de la susținerea existenței unei vaste uniuni de triburi, la existența unui stat începător, care ar fi urmat calea statelor elenistice barbare, ce avea să evolueze într-o formă asemănătoare monarhiilor orientale (o asemănare cu Regatul Pontului al lui Mithridates fiind sugestivă). Modelul regatului lui Burebista se orienta evident după monarhiile elenistice contemporane. În legătură cu regatul lui Mithridates VI Eupator al Pontului și cu dominația sa pe litoralul vest-pontic până în vremea celui de-al III-lea război mithridatic se va fi familiarizat Burebista cu formele monarhiei elenistice. Oricum, curtea lui Burebista ne apare ca o supralicitare deja îndepărtată a modelului elenistic, o preluare adevărată a modelului neavând loc[89].
Principala bogăție a statului dac, înțelegând statul dac drept cel pe care îl percepem în timpul lui Decebal, bogăție pe care se întemeiază dezvoltarea, puterea economică și politică, au constituit-o zăcămintele de minereuri de fier exploatate sistematic și pe scară largă în antichitate, Sarmizegetusa ajungând în ultimele ei decenii de existență cel mai mare centru de reducere a minereului de fier și de prelucrare a acestuia cunoscut până acum în ținuturile europene din afara Imperiului roman[90]. La aceasta se adaugă folosirea pe scară largă a argintului, mai ales în secolele II a. Chr. - I p. Chr., documentat arheologic de numărul și gama celor peste 50 000 de piese din argint, provenind din circa 500 de tezaure și cam tot atâtea descoperiri izolate. Ele însumează peste 10 000 de monede geto-dace[91], din peste
154 000 tetradrahme și drahme - originare și imitate - de tip Macedonia Prima, Thasos, Apollonia și Dyrrhachium, din circa 30 000 denari romani originari și imitați[92] și circa 1500 de podoabe, vase și alte obiecte de argint[93], toate însumând aproximativ jumătate de tonă[94]. Cât privește aurul, situația este net inferioară. După o sinteză mai veche[95] sunt semnalate descoperirea în 20 de locuri (din care 4 cu tezaure) a circa 1 500 de monede de tip Koson, peste 1 000 de stateri emiși de Lysimach și aproximativ 200 de piese (nenominalizate) de aur[96], la care se adaugă aproximativ 50 de podoabe și bare provenind din 25 de descoperiri (în tezaure de piese de argint, în inventarul unor așezări și necropole și în medii arheologice necunoscute[97]).