Analiza surselor, atât a celor istorice, cât și a celor de ordin arheologic, indică o persistență a elementului autohton geto-dacic, fără însă exagerări de un ordin sau altul.
Este evident faptul că situația concret istorică a determinat o decizie dură a Imperiului roman, nu atât în ceea ce privește poporul dac, cât mai ales în legătură cu regatul lui Decebal, făcut responsabil de încălcarea unor tratate. Efectele războaielor au fost dure pentru daci, mai ales pentru cei din centrul Transilvaniei. Cercetările de până acum nu au reușit să documenteze nici o așezare autohtonă care să-și continue existența dincolo de perioada războaielor; mai mult, așa cum se demonstrează într-un studiu, des folosit în cursul dizertației noastre, Mircea Babeș, Devictis Dacis. La conquete trajane vue par l'archéologie, aproape toate formele specifice civilizației geto-dace nu mai pot fi regăsite începând cu secolul II p. Chr. Fără îndoială, geto-dacii au fost lipsiți de elitele lor, multe dinte ele pierind în cele două campanii militare purtate, unii fiind duși la Roma, alții aiurea în tot imperiul. Fie-ne îngăduit a ne aminti astăzi, în contextul istoric dificil pe care îl traversăm, ce a însemnat un fapt similar, de data asta produs de noi înșine, pentru un popor ieșit din război și supus unui regim dictatorial. Astăzi, când putem pune individul în centrul acțiunilor și faptelor istorice, trebuie să accentuăm superioritatea culturii și civilizației romane care a influențat poate mai puțin aceste zone, dar sigur într-un mod decisiv soarta întregii civilizații umane. Fac parte dintre cei care consideră cucerirea teritoriilor de la sud și nord de Dunăre de către romani ca unul dintre momentele pozitive ale istoriei acestei zone, și participând astăzi la depistarea, examinarea și cercetarea acestei civilizații, nu de puține ori am regretat că acest spațiu nu a intrat mai devreme și nu a ieșit mai târziu din sfera acestei impresionante și complexe experiențe umane. Acestea sunt doar simple gânduri, dar care fără de care cercetarea istorică poate că nu ar mai avea nici un sens.
Autohtonii greu încercați și-au găsit locul, așa cum ne-o indică arheologia, în mici așezări, de cele mai multe ori conținând modeste locuințe dintr-o singură încăpere, de cele mai multe ori fără instalații de încălzire, cu unelte rudimentare, cu vase confecționate cu mâna, de cele mai multe ori grosolane, dar fiind poate singurele arte facte care ne amintesc de specificul civilizației acestui vital neam de până la moartea lui Decebal. Trebuie însă remarcat faptul că produsele provincial romane abundă în mai toate așezările, fiind o dovadă a puternicei influențe a civilizației romane, care duce la romanizarea acestor teritorii, un proces complex care a dus la apariția pe scena istoriei a popoarelor neolatine.
În cadrul conceptului de romanizare se includ îndeobște două laturi ale aceluiași proces unitar și anume: 1. colonizarea teritoriului daco-getic cu populație romanizată latinofonă venită din toate părțile Imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare; 2. asimilarea autohtonilor geto-daci, în măsura în care aceștia au adoptat limba latină, și-au însușit felul de viață roman provincial, au preluat obiceiurile și civilizația romană, schimbându-și astfel mentalitatea și însăși ființa lor etnică. Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporții și cu uriașe consecințe.
În cadrul considerațiilor despre esența, complexitatea și particularitățile procesului de romanizare, se cuvine menționat că mai persistă - înregistrând în timpul din urmă chiar un reviriment - concepții sau teorii care pun la îndoială sau resping categoric însăși posibilitatea romanizării populațiilor băștinașe din diferite provincii ale Imperiului roman, inclusiv Dacia, exagerând de obicei rezistența indigenă la romanizare. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că una este romanizarea propriu-zisă și altceva menținerea ei, deoarece aria geografică a romanizării în antichitatea târzie era mult mai întinsă și numai în urma recesiunii ulterioare, determinate de anumite condiții istorice, s-a ajuns la limitele ei minime, marcate de popoarele neolatine din Europa.
În Dacia, îndată după cucerire, a început o colonizare masivă, realizată de stat, dar și din inițiativă particulară. Traian, în primul rând, și împărații următori de asemenea au încurajat foarte mult colonizarea și i-au imprimat un caracter organizat. Amploarea și rapiditatea colonizării se dovedesc a fi fost o realitate impusă de mai mulți factori, dintre care crearea unei romanități nord-dunărene puternice a constituit preocuparea de bază a autorității romane.
Atare realitate este dovedită de prezența, chiar în primele decenii de după cucerire, a unei armate numeroase, de construirea unei vaste rețele de drumuri, de existența timpurie a orașelor și chiar de întemeierea unei capitale, Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Originea etnică și teritorială a coloniștilor apare extrem de diversă, ex toto orbe Romano. Acest fapt a determinat pe unii învățați să pună la îndoială romanitatea majorității coloniștilor, susținând că Dacia ar fi fost colonizată mai ales de elemente neromanizate. Realitățile documentare arată, deopotrivă, că noii veniți pe pământul dacic erau în covârșitoarea lor majoritate oameni care vorbeau latinește, trăiau după moda romană, erau purtătorii culturii și civilizației romane, propagatorii activi ai romanității printre autohtoni. Din studiul inscripțiilor pe piatră, al tăblițelor cerate, al diplomelor militare și al altor categorii de documente rezultă proveniența unui mare număr de coloniști din regiunile de mult romanizate: Hispania, Gallia, Dalmația, Moesia Superior, chiar din Italia și din multe alte părți. În zona auriferă a Munților Apuseni, de pildă, s-au adus mulți coloniști illiri din Dalmatia, aparținând semințiilor Pirustae, Baridustae, Sardeates, care sunt bine documentați epigrafic și arheologic.
Caracterul eterogen al populației din Dacia se oglindește și în onomastica din inscripții, unde cele peste 3000 de antroponime, după statistica și categorisirea actuală, se repartizează după cum urmează: romane - peste 2 000 (70-75%), greco-orientale - peste 420 (circa 15-16%), illire - 124 (4%), celtice - aproximativ 70 (peste 2%), traco-dace -vreo 65 (sub 3%), nord-vest africane, egiptene și altele 40 (peste 1%).
Romanitatea Daciei, cu toate particularitățile unei provincii mărginașe, rămâne în fond de un pronunțat caracter occidental. Ea se constată în planul și organizarea internă a orașelor, în construcția tipică a edificiilor publice și private, în metodele și materiale de construcție folosite, în adoptarea divinităților din panteonul roman și organizarea religioasă a comunităților, în domeniul artelor și curentelor artistice, în formele juridice.
Cu toată colonizarea masivă, de o romanizare durabilă nu se poate vorbi decât în cazul în care a cuprins marea masă a autohtonilor. Geto-dacii, prin relațiile economice, politice culturale avute cu romanii înainte de cucerire, au ajuns în situația bună de a recepta relativ rapid civilizația romană provincială, de a-și putea însuși mai ușor limba latină. Înainte de constituirea provinciei avem de a face cu o îndelungată perioadă de penetrație economică și culturală romană, altfel spus cu premizele romanizării.
După instalarea armatei și administrației romane în Dacia, cea mai mare parte a populației autohtone a fost mutată din anumite teritorii de importanță strategică sau din ținuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniștilor. Această dislocare a comunităților autohtone a contribuit și ea, chiar de la început, la cuprinderea elementului indigen în circuitul vieții provinciale.
Privită în totalitatea ei, cultura materială a provinciei Dacia este romană prin excelență, cu o oarecare coloratură locală. Astfel că, ținând seama de caracterul general roman al vieții materiale și spirituale din Dacia, de analogia cu alte provincii mai vechi, se poate spune că în cele 17 decenii romanizarea dacilor a fost un proces real, profund și durabil.
Mai trebuie adăugat că cercetarea locului pe care îl ocupă autohtonii în Dacia romană este la început, cu toate progresele evidente făcute în ultimul timp. Cred că îi revine arheologiei, printr-o atentă examinare și reexaminare a tuturor documentelor care apar, printr-o mai atentă cercetare a mediului rural, a provinciilor care nu au intrat în componența provinciei, să facă saltul absolut necesar acestui domeniu.
Exagerările nu-și mai au locul. Suntem un popor neolatin care, cu siguranță, poate fi mândru de originile sale.