Începerea expansiunii romane în Orientul elenistic începe cu desființarea regatului macedonean și împărțirea acestuia în patru republici autonome, 168 a. Chr., iar douăzeci de ani mai târziu Macedonia este transformată în provincie romană. În 146 a. Chr., Grecia este transformată și ea în provincie, iar la 132, primind de la Attalos al III-lea regatul Pergam-ului, drept moștenire, romanii pun piciorul în Asia Mică[98].
Pătrunderea romanilor în Peninsula Balcanică[99], inițiată spre sfârșitul secolului III a. Chr. și cucerirea treptată a provinciei în cursul secolelor III-I a.Chr. transformă Dunărea în graniță nemijlocită între republica romană și neamurile barbare de la nord de fluviu[100].
Primele pătrunderi ale romanilor la Dunărea de Jos sunt puțin și vag cunoscute, mai ales cele de dinaintea formării provinciei Macedonia în 148 a. Chr.[101]. Astfel, se cunoaște misiunea lui Tiberius Sempronius Longus din anul 191 a. Chr. "în Thracia și la Dunăre"[102], ca și campaniile lui C. Cecilius Metellus și a lui M. Livius Drusus din anul 113 a.Chr. și respectiv 112 a. Chr.[103], după care invaziile geto-dacilor în alianță sau nu cu alte populații din zonă (scordisci, bastarni, sarmați) devin oarecum ritmice, făcând ca răspunsul roman să fie pe măsură[104]. Astfel, după acțiunea lui M. Didius din 110 a. Chr., o invazie a dacilor și scordiscilor, produsă prin anii 109-106 a. Chr. este respinsă de M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei[105], iar pe la 76-74 a. Chr, au loc misiunile lui Appius Claudius Pulcher și apoi a lui C. Scribonius Curio, care, ajunși la Dunăre, nu îndrăznesc să o treacă de teama codrilor întunecoși[106]. În 72-71 a. Chr. are loc prima mare campanie militară în zona Dobrogei de azi, condusă de proconsulul Macedoniei, Marcus Terentius Varro Lucullus, și îndreptată cu precădere în vederea scoaterii orașelor grecești din imperiul circumpontic al lui Mithridates VI Eupator, regele Pontului[107], de acest moment putând fi eventual legat și celebrul foedus dintre Roma și Callatis[108]. Discuțiile legate de acest eveniment nu pot infirma sub nici o formă ideea că zona, cel puțin a orașelor vest pontice, intră cu acest prilej sub o autoritate romană, pe care o vor înlătura după zece ani (62-61 a. Chr.) prin revolta la care vor participa și triburi scito-bastarnice, în care cade guvernatorul Macedoniei, C. Antonius Hybrida[109]. Acest moment amână instaurarea dominației depline a romanilor în zona Dunării de Jos, amânare datorată acțiunilor în forță ale lui Burebista și conflictelor interne din cadrul Imperiului.
După destrămarea conglomeratului reprezentat de stăpânirea lui Burebista, se constată o recrudescență a tendințelor romane de stabilire a fruntariilor pe Dunăre. Astfel, contactelor comerciale[110] li se vor adăuga cele militare și politice[111]. Obiectiv important al expansiunii romane, Peninsula Balcanică va fi treptat cucerită: în 74 a. Chr. proconsulul Macedoniei, C. Scribonius Curio îi înfrânge pe dardani în apropierea Porților de Fier, marcând prima operație a armatelor romane la Dunăre; în 46 a. Chr. se va constitui aici provincia de sine stătătoare Illyricum, căreia îi vor fi adăugate între 9 și 12 p. Chr. teritorii aparținând triburilor pannonice. În anul 11 a fost întemeiată provincia Pannonia și frontiera romană atinge Dunărea mijlocie[112]. Din cauza dificultății romanilor de a stabili relații pașnice cu dacii de tip amicitia, se recurge la ideea creării unui spațiu tampon, în acest context fiind explicabilă și aducerea iazigilor în câmpia dintre Dunăre și Tisa[113].
După introducerea la Roma a noului regim politic reprezentat de principat, primul împărat roman, Augustus, depune eforturi continue și prelungite pentru a fixa definitiv granițele imperiului pe limite naturale: Rinul și Dunărea în Europa și Eufratul în Orient, întregul ținut dintre Marea Adriatică și Dunăre fiind cucerit, așa cum rezultă din inscripția care-i preamărește faptele: "Neamurile pannonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo armată romană - fiind definitiv învinse de Tiberius Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv și locțiitor - le-am supus stăpânirii romane și am împins hotarele Illyricului până la fluviul Danubius"[114]. Dunărea constituie, așa cum reiese din Res Gestae, doar limita dintre populațiile subiectae și cele care au recunoscut Imperium populi Romani[115]. În general epoca lui Augustus este percepută la Roma ca una de conflicte cu dacii la frontiera danubiană. Ovidiu, exilat la Tomis, se plânge de starea de nesiguranță ce domnea în Dobrogea, atacată frecvent de geți, sciți, sarmați, bastarni[116], Vergiliu pomenește de "dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră"[117] sau de "războiul aducător de lacrimi geților"[118], Suetonius relatează reprimările incursiunilor dacilor de către Augustus[119]. Epoca lui Augustus a adus includerea ținuturilor sud-dunărene în imperiul roman și a însemnat sfârșitul așezărilor băștinașe din sudul și sud-estul Câmpiei muntene prin crearea unei zone romane de siguranță[120]. În același timp, ocuparea ținuturilor de la Dunărea de Jos înainta temeinic, ducând la instituirea unui comandament militar în locul căruia în primii ani ai erei creștine lua ființă provincia Moesia, frontiera dintre romani și barbari stabilindu-se ferm pe Dunăre, începând de la Augusta Vindelicorum prin Noricum, Pannonia și Moesia[121].
Preeminența spațiului intracarpatic față de vechile centre de greutate dintre Dunăre și Carpații de sud este desigur urmarea destrămării efemerului mare regat al lui Burebista, după anul 44 a. Chr., precum și a anexiunii și intervenției romane după expediția plină de succes a lui M. Licinius Crassus în anii 29-28/27 a. Chr., în chip special a creării largii zone de securitate golite de populație, de-a lungul malului stâng al Dunării, în epoca augustee mijlocie. Este de observat că până în vremea Flaviilor pozițiile romane la Dunărea de Jos nu au constituit o apărare de tipul frontierei lineare, ci au fost baze pentru o asigurare ofensivă și activă a spațiului roman în teritoriul advers. Sarcinile comandanților romani nu se opreau la Dunăre, dincolo de fluviu desfășurându-se un joc implicând supraveghere diplomatică și legătură contractuală, control și intervenții în spațiul din fața graniței imperiale[122].
Pentru epoca iulio-claudiană, relațiile Romei cu populațiile din nord-est par a fi deosebite numai prin gradul de supunere, prin severitatea formei de tratat impuse. Regatul getic din Muntenia centrală, eventual cel al lui Rholes, este ulterior obiect al strămutării unei părți a populației de către Aelius Catus, care strămută la sud de Dunăre 50 000 de geți[123], confirmată de evacuarea unor așezări getice din nordul Dunării. Aceeași modalitate de acțiune este proprie și lui Tib. Plautius Aelianus[124] care confirmă și lărgește pacea la Dunărea inferioară prin transplantarea a peste 100 000 de transdanubieni la sudul Dunării, în vederea realizării unui fel de zonă de protecția în fața Dunării, dar și pentru sporirea masei contribuabile. Nici în vremea lui Vespasian, nici a lui Domitian nu se poate spune că s-a schimbat situația juridică și politică a teritoriului dintre Haemus și Dunăre. Se mențin principiile de bază ale unei protecții militare romane a drumului paralel cu Dunărea, coordonată cu o puternică activitate diplomatică de apărare din exterior, cu ajutorul unor regate clientelare, dat fiind că Decebal va obține doar clauze obișnuite unui amicus et socius[125].
Spre sfârșitul sec. I a. Chr. sursele fac referire la expedițiile lui M. Licinius Crassus, proconsulul Macedoniei (29-28 a.Chr)[126], destinate atragerii de partea noului stăpân al lumii romane, Augustus, a unei zone dependente, după moartea simultană a lui Caesar și Burebista, de Marcus Antonius, legate de atacul dacilor și bastarnilor asupra ținuturilor sud-dunărene. Cu ocazia primei expediții, armata dacului Cotiso este înfrântă[127], în cea de-a doua sunt pomeniți trei dinaști geți, fiind documentată o formațiune statală a geților, cea a lui Rholes, menționat în legătură cu împotriva tribului tracic al dentheleților, aliați ai Romei[128]. Unii autori localizează formațiunea lui Rholes, devenit rex amicus et socius al poporului roman pentru ajutorul acordat lui Crassus în lupta sa împotriva bastarnilor, în Dobrogea[129], alții în Muntenia, chiar Muntenia centrala și vestică[130]. De asemenea, Crassus este chemat sa dea ajutor lui Rholes, atacat de o alta capetenie getica, Dapyx[131], care-și avea stăpânirea aproximativ în centrul Dobrogei actuale, dupa care își îndreapta atacul împotriva unui alt rege get, Zyraxes, care este asediat în reședința lui de la Genucla (sigur localizata pe Dunare), iar în 27 a. Chr. celebreaza la Roma triumful asupra Thraciei și geților (ex Traechia et Geteis)[132]. Localizarea tradițională pentru regatul lui Zyraxes este Dobrogea de nord, dar nu este exclus să fie vorba de o formațiune din sudul Moldovei[133].
Invaziei dacilor în Pannonia în 13-11 a. Chr. i se răspunde cu expediția generalului Marcus Vinicius[134] care îi înfrânge pe atacatori, urmărindu-i pe Mureș până în inima Daciei, ceea ce marchează o etapă nouă în strategia romană, în care atacurilor dacice, romanii le răspund cu represalii militare la nordul Dunării[135].
Rezultat al eforturilor conjugate ale guvernatorilor provinciilor Illyricum (Cn. Cornelius Lentulus) și Macedonia (Sex. Aelius Catus), se instituie în fața Banatului și a Olteniei provincia Moesia, al cărei prim guvernator, A. Caecina Severus este atestat în 6 p. Chr.[136], cu prilejul respingerii unei invazii la sud de fluviu. Această provincie va include și zona danubiană și ulterior Dobrogea.
În anii 11-12 p. Chr. unui atac getic i se opun Cn. Cornelius Lentulus, guvernatorul Pannoniei, și Sextus Aelius Catus, comandantul Moesiei (Ripa Thraciae)[137]. În vremea lui Tiberius se organizează provincia Moesia[138], cu o singură legiune plasată pe malul Dunării, în anul 45 p. Chr. provincia Moesia se întindea până la râul Osum[139], zona estică și Dobrogea fiind protejate de regatele clientelare trace[140], conduse pe rând de Rhoemetalces I, Rhaiscuporis, Cotys, Rhoemetalces II și Rhoemetalces III, la moartea acestuia din urmă Thracia devenind provincie romană (46 p. Chr.).
De acțiunea lui Tiberius Plautius Silvanius Aelianus de aducere a peste 100 000 de transdanubieni, acțiune importantă pentru reglementarea situației politice din zona nord-danubiană (de crearea unui spațiu de siguranță este legată și ridicarea valului cunoscut sub numele de "Brazda lui Novac de nord"[141], care în imaginea celui care o lansează avea doar un rol sanitar, unele relații diplomatice între romani și unii dinaști locali (v. cazul unui basileos atestat la Ocnița, unde prezența unor arme, mai bine zis piese de echipament militar, duce cu gândul la unele relații de amicitia[142]), se pun și bazele anexării oficiale a Dobrogei la Moesia, care nu are loc decât în vremea dinastiei Flaviilor[143].
Schimbarea politicii Romei cu ocazia evenimentelor din anii 68-69, se produce în timpul Flaviilor[144]; în această perioadă se schimbă concepția militară, trecându-se la o politică de întărire a limes-ului.duce la punerea bazelor unei noi strategii care avea ca scop o altă modalitate de dispunere a legiunilor, începându-se construcția unor noi castre și împingerea trupelor peste Dunăre, operă ce aparține guvernatorului Rubrius Gallus, guvernator al Moesiei sub Vespasian[145]. În condițiile în care "dacii, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile", Lentulus, probabil în 6 a. Chr. - 4 p. Chr., a condus o campanie împotriva lor, alungându-i dincolo de Dunăre. În perioada Augustus, acțiunile lui Lentulus, legat al Illyricum-ului sau legat imperial cu prerogative militare speciale în regiunile care vor alcatui provincia Moesia, continua acțiunea progresiva de înstapânire la Dunarea inferioara, acțiune care nu mai are caracterul incidental propriu etapei anterioare, ci devine un program urmărit pas cu pas, pentru alungarea și supunerea geților care treceau adesea Dunărea și pentru crearea pe malul fluviului a unor puncte întărite cu garnizoane[146].
Acțiunea lui Sextus Aelius Catus, probabil proconsul al Macedoniei (11-12 p. Chr.), care "a adus în Thracia de pe malul celălalt al Dunării 50 000 de geți, neam de oameni vorbind aceeași limbă cu tracii; iar acum trăiesc pe aceste meleaguri sub numele de moesi"[147], transferarea populației getice la sud de Dunăre indicând faptul că teritoriul respectiv se afla deja sub autoritatea romană[148]. Meritul principal al acțiunilor lui Aelianus, finalizat în "confirmarea și extinderea păcii provinciei" este reînnoirea unor tratate clientelare politice și militare cu populațiile nord-dunărene - daci, bastarni, roxolani. Amploarea activității generale de lărgire a zonei de influență romană poate fi sesizată și dacă se iau în considerare rezultatele studiului materialului arheologic descoperit în regiunile nord-dunărene și care în secolul I p. Chr. oglindesc intense relații comerciale cu lumea romană[149].
Prima manifestare concretă a autorității romane la sudul Dunării[150] a fost sub forma unui organism preprovincial, supus autorității unui praefectus civitatium Moesiae et Treballiae[151]. S-ar părea chiar că Moesia a rămas multă vreme (eventual până în 46 p. Chr.) sub autoritatea proconsulilor Macedoniei, dar sub forma unui comandament militar aparte. Primul legatus Augusti pro praetore al Moesiei cunoscut este A. Caecina Severus. Data constituirii provinciei Moesia este încă în discuție. Appian (Illyr., 30) afirmă că moesii n-au fost supuși la tribut înainte de domnia lui Tiberius, aceasta însemnând, după unele păreri, că abia acum provincia romană ar fi fost constituită din punct de vedere juridic. Organizarea definitivă a provinciei romane Moesia sub Tiberius, extinderea controlului armat roman până la Marea Neagră și punerea sub supravegherea guvernatorului Moesiei a coastei acesteia până la strâmtoarea Kerci, fapt care duce la izolarea definitivă de lumea sud-dunăreană și de potențiali clienți ai statului roman[152].
Aceste pătrunderi militare sunt urmate sau precedate de pătrunderi de ordin material. Un exemplu în acest sens îl constituie situația fibulelor. Extinderea stăpânirii romane în bazinul Dunării de Jos a determinat modificări în moda comunităților locale reflectate în sporirea numărului de artefacte provenite din Imperiu. Primele tipuri de fibule de tip roman sunt dispersate, în general, la sud de Carpați, în regiunile orientate spre linia Dunării. De aceea, nu ar fi exclus ca pătrunderea lor să fie sincronă ori imediat ulterioară campaniilor militare romane din zona dunării. În anul 29 a. Chr. se produce incursiunea bastarnilor și geților la sud de Dunăre, respinsă de M. Licinius Crassus, iar în anul 27 a. Chr. a avut loc o nouă campanie când Rholes a cerut ajutor romanilor. Ținând cont că primele fibule pătrunse pe teritoriul acestui spațiu au fost vehiculate de militari, este posibil ca aceste piese să fi pătruns în Dacia cu acel prilej. Fibulele romane pătrund masiv în Dacia pe parcursul secolului I p. Chr., dar în mod ciudat apare o varietate mare de tipuri la o cantitate mică de artefacte, fiind importate mai mult sau mai puțin accidental, putându-se observa și producerea locală a unor tipuri de fibule. În date absolute, pătrunderea mai consistentă a tipurilor de fibule nu a putut avea loc mai devreme de constituirea provinciei Moesia, probabil la începutul domniei lui Tiberius. Etapele de pătrudere a fibulelor sunt: prima, cuprinsă între sfârșitul sec. II și primele două treimi ale sec. I, caracterizată prin folosirea fibulelor de schemă Latene C, prin apariția primelor tipuri specifice Latene-lui târziu, fibule cu port agrafa în formă de cadru, cu coardă exterioară; a doua etapă, acoperind ultima treime a sec. I a. Chr. până la începutul sec. I p. Chr., a treia etapă sec. I - II, caracterizată de reducerea varietăților fibulelor de tip Latene și de înlocuirea acestora cu fibule de tip roman[153].
Acțiunile guvernatorului Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus[154], cunoscute prin intermediul elogiului funebru de la Tibur[155] sunt acțiuni de asigurare a zonei transdanubiene (62-66), fie prin lupte, fie prin tratative, fie prin aducerea în provincie a peste 1000 000 de transdanubieni[156]. În 69/70 p. Chr., după respingerea unui atac sarmatic, noul guvernator al provinciei, Rubrius Gallus "se gândi să ia măsuri de siguranță pentru viitor și întări ținutul de acolo cu străji mai multe, așa încât barbarii să nu poată trece deloc Istrul[157]", și, în aceste condiții, completeaza apararea liniei Dunarii prin construirea de fortificații, instalarea unor unități militare[158], Moesia beneficiind de serviciile a patru legiuni, iar ținutul dintre Dunăre și Mare fiind pentru prima dată ocupat de corpuri de trupă auxiliare stabile, la care se adaugă organizarea flotei dunărene Classis Flavia Moesica.
Pe măsură ce stăpânirea romană în Balcani se extinde spre nord, se înmulțesc datele literare antice privind populațiile geto-dace care, singure sau în alianțe temporare, zădărniceau stabilirea păcii romane. Este vorba de o societate relativ dezvoltată, interesată în asigurarea unor relații privilegiate cu puterea de la Roma, nu doar în sensul interesului economic pentru relațiile cu lumea civilizată, dar și al îngrijorării în fața populațiilor războinice din stepele nord-pontice; interesele geto-dacilor în sudul Dunării sunt stânjenite de cucerirea romană, motiv pentru care ei vor adopta două atitudini posibile: se vor alia cu dușmanii proprii, din est, pentru a face incursiuni în posesiunile romane ori se vor strădui să profite de tratate de amiciție cu Roma[159]. Cronologic, incursiunilor sporadice geto-dace în Macedonia, respinse de generalii romani, le urmează o perioadă de contact direct, care se va încheia prin transformarea în provincie romană a celei mai mari părți din teritoriile locuite de geto-daci[160]. Acest act este premers de ceea ce considera Th. Mommsen ca fiind crearea unei zone din exterior, în dependența practic fața de Roma, fara a fi în interior[161].
Granițele fortificate nu erau decât marcarea teritoriului propriu al Imperiului; linia de aparare fiind departe, în afara granițelor propriu-zise, folosindu-se în acest scop popoarele, care în virtutea unui tratat cu Roma se obligau sa-și apere propriul teritoriu, precum și teritoriul roman, alcătuind astfel granițele invizibile ale Imperiului[162].
În privința caracterului juridic pe care l-au îmbracat relațiile dintre imperiu și "barbarii" de la graniță, dupa opinia lui Th. Mommsen, E. Kornemann, J. Klose acestea se bazează pe tratate prin care populațiile de graniță erau in fidem recepti și nu supuși unui act de deditio, în timp ce B. Paradisi, M Lemosse, cred ca la baza acestor relații sta un act de deditio[163], care permite negocierea unei păci exprimate prin încheierea unui foedus[164].
Există probabil o multitudine de forme, potrivite elastic intereselor romane, indiferent daca se considera ca există o deosebire între deditio și foedus sau nu; rezultatul este același - crearea unor dependențe politice și militare și a unei autonomii interne, ultima condiționată de recunoașterea de către poporul Roman, prin reprezentantul sau, a autoritații respectivului stat asupra propriului teritoriu, ca urmare a unei tratat, ori ca o cedare catre cei care au fost primiți in dicionem populi Romani[165].
Relațiile formal juridice ale unui popor, considerat a fi în relații clientelare față de Roma nu sunt ușor de stabilit, deși încă de la începutul secolului nostru s-a făcut o departajare, o ordonare a statelor de la Rin și Dunăre[166]. Confruntările dintre daci și romani au la bază strategia romană la Dunărea de Jos construită de la Augustus la Domitian și Traian[167]. În opinia lui Gramatopol, cauza confruntărilor dinte daci și romani rezidă din dorința romanilor de a realiza o legătură pe uscat cu Orientul asiatic, care se pune serios de la sfârșitul Republicii, vreme în care imperiul era orientat mai mult spre est, spre deosebire de secolele Principatului când orientarea era mai degrabă către vest[168]. Faptul că întreaga linie a Dunării, din Pannonia și până la vărsarea fluviului în mare devenise o frontieră continuă cu Dacia a determinat autoritățile romane să se consolideze în sud, mai ales din punct de vedere militar și pregătirea unui adevărat front antidacic[169].
După un sfert de veac de la evenimentele amintite se reaprinde focul mereu latent al războiului la Dunăre. Din relatările lui Iordanes aflăm că "pe când domnea împăratul Domitian, goții [= geții], de teama zgârceniei acestuia, desfăcură alianța pe care o încheiaseră odinioară cu alți împărați și începură să devasteze malul Dunării, stăpânit de multă vreme de Imperiul Roman, nimicind armatele și pe comandanții lor"[170].
Episodul Domitian, în sensul confruntării împăratului roman cu problema dacică[171], începe în 85, când are loc incursiunea dacilor în Moesia, căreia îi cade victima chiar guvernatorul provinciei, Oppius Sabinus[172], se crede că undeva în jurul localității Adamclisi[173]. Împăratul Domitian și prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, se deplasează pe teatrul de război, legiunea IV Flavia Firma e adusă din Dalmatia spre a spori numărul legiunilor din Moesia, politica lui Domitian vizează reorganizarea frontului de apărare moesic, divizându-l în două sectoare, aparținând celor două provincii Moesia Inferior și Moesia Superior (86 p. Chr.)[174].
Romanii atacă regatul lui Decebal din Transilvania prin cele două expediții, cea a lui Cornelius Fuscus (87) și cea a lui Tettius Iulianus. În anul 86, după ce îi obligă pe daci să se retragă din Moesia, Cornelius Fuscus, cu o armată compusă din legiunea V Alaudae, împreună cu alte unități din Moesia traversează Dunărea pe un pod de vase. Nici Tacitus nu pomenește numărul morților din patriotism, dar îl întâlnim la Orosius: nam quanta fuerit Diurpanei, Dacorum regis, cum Fusco duce proelia, quantumque romanorum clades longo textu evolverem nisi Cornelius Tacitus qui hanc historiam diligentissime contextuit, de reticendo interfactorum numero et Sallustium Crispum et alios auctores quam plurimos senxisse et se ipsum potissimum elegisse, dixisset[175]. În 88, are loc campania lui Tettius Iulianus, care obține, la Tapae, o victorie certă împotriva lui Decebal, menită sa compenseze în ochii opiniei publice înfrângerile suferite de Oppius Sabinus și Cornelius Fuscus[176]. Victoria nu poate fi fructificată deoarece izbucnește în Germania revolta lui Antoninus Saturninus, iar Domitian încheie pace cu dacii. Primind de la romani mijloace financiare substanțiale și meșteri, pe care îi va utiliza la realizarea unui vast sistem de construcții militare, Decebal, în calitate de rege prieten și aliat al poporului roman, garanta liniștea la frontiera Dunării de Jos, atât din partea propriilor supuși, cât și a altor neamuri barbare, trebuind să consimtă ca trupele romane din Moesia să treacă prin regatul său - per regnum Decebali - spre frontul marcomanic, obligații specifice unui regat clientelar.
Pacea din 89, considerată de mulți învățați o mare victorie a dacilor[177] și o gravă înfrângere diplomatică a Imperiului este de fapt un tratat, ca multe altele, încheiat de Roma cu un stat din vecinătatea granițelor[178]. Prin clauza inclusă în tratat prin care Decebal trebuia să permită trecerea armatelor prin teritoriul statului său, Domitian a făcut ultima încercare de a controla dezvoltarea statului dac prin intermediul relațiilor clientelare. Dar era evident că marcata contradicție dintre interesele Imperiului în zonă și cele de dezvoltare independentă a statului dac nu putea duce decât la desființarea acestui regat clientelar prea puternic și la crearea unei provincii la nord de Dunăre.