Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, este problema originilor[1]. Situația ne apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în același timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.
Cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin vorbesc despre originile noastre romane, negând existența elementului dac. De altfel, Miron Costin redactează prima istorie care arată originile pur romane ale poporului său, De neamul moldovenilor, linie continuată de Dimitrie Cantemir[2], apoi de Școala Ardeleană, cel mai de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior[3]. De altfel, o sumară anchetă asupra mărturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor, relevă ideea descencenței românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia[4]. Deși istoriografia din Principatele Române, intrată sub influență grecească odată cu domniile fanariote, considera pe la 1800 fuziunea daco-romană ca pe un fenomen natural[5], în marea ei majoritate istoriografia noastră de la începutul secolului al XIX-lea rămâne tributară concepțiilor inițiate de corifeii Școlii ardelene. Școala latinistă conduce la editarea Dicționarului limbii române, elaborat de August Treboniu Laurian, ajutat de I. Massim, între 1871 și 1876, care după ce purifica limba română de elementele nelatine, o făcea să semene doar vag cu limba română autentică. Curentul propagat de Școala ardeleană este continuat de romantici, care admiteau cu greu ideea că la formarea poporului român contribuiseră și dacii, pe care-i considerau mai degrabă un fel de strămoși mitici. Astfel, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu, chiar dacă erau adversari ai abuzurilor latiniste, negau continuitatea dacilor după cucerirea Daciei[6]. De altfel, trebuie să remarcăm că și marele istoric al romanității, Theodor Mommsen, neagă continuitatea elementului dac, vorbind despre o colonizare masivă după cucerirea Daciei de către Traian[7]. Teoriile savanților români ai Școlii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Șincai) care pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizanii teoriei imigraționiste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram mărturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) și Eutropius (Breviarium, VIII, 6, 2) după care Traian ar fi nimicit poporul geților, respectiv Dacia ar fi rămas lipsită de bărbați ca urmare a îndelungatelor războaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate de inscripțiile care folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv înfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit.
Odată cu evoluția societății românești, în a doua jumătate a secolului XIX, ideea persistenței elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brătianu[8], și este continuat cu mare avânt de către B.P. Hașdeu, care devine susținătorul cel mai fervent al continuității dace, cu argumente lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial[9], și de Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice[10]. Vom vedea astfel cum treptat, mai ales în intervalul 1870-1880, se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane[11].
Dacă Grigore Tocilescu și Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată a elementului dacic în această sinteză, A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic și antroponimic în favoarea prezenței elementului autohton[12]. Nicolae Iorga afirmă fuziunea daco-romană în cadrul mai larg al romanității orientale[13], deși nu credea că romanii au exterminat neamul dacic, considera totuși că vârfurile poporului au primit o grea lovitură, aceasta văzându-se în statutul aparte pe care l-a avut în organizarea Daciei romane lipsa nobilimii autohtone[14].
Vasile Pârvan nu neagă rolul avut de către daci în simbioza poporului român, dar marele savant, care introduce în istoriografia noastră și conceptul de pre-romanizare, crede că în provincia Dacia, în condițiile unei populații autohtone rărite și a unei colonizări masive, rolul romanilor este primordial[15]. În perioada interbelică apar și primele argumente arheologice privind viețuirea autohtonă în timpul provinciei, utilizate de către Constantin Daicoviciu[16]. În ceea ce privește situarea istoriografiei românești în această problemă după 1944, credem că pot fi stabilite cel puțin două etape, una acoperind perioada cuprinsă între instaurarea puterii comuniste până în anii 60, iar cea de-a doua începând din această perioadă și continuând chiar și după 1989.
În prima etapă nu se contestă originile daco-romane[17], pentru că această problemă nu mai prezenta interes, fiind înlocuită cu problema luptei de clasă văzută și ca o componentă a legăturilor dintre daci și romani[18]. În acești ani se fac deci puține considerații cu privire la substratul etnic, daco-roman, al sintezei românești. Între cele două elemente, defavorizați apar cu deosebire romanii. Sunt numiți cotropitori, iar plecarea lor din Dacia echivalează cu o eliberare[19]. În cea de-a doua etapă, în care continuitatea nu mai avea nevoie de demonstrații, au existat chiar lucrări care prin însuși titlul lor stabileau legătura între statul lui Burebista și statul național unitar român[20].
Din cauza influenței politicului - una din caracteristicile epocii fiind folosirea trecutului în atingerea unor obiective politice -, asupra discuțiilor academice referitoare la teoria continuității și autohtoniei privind originile poporului român (tendințele iredentiste maghiare, pozițiile contestatare ale istoriografiei de la Budapesta, propaganda național-comuniste din perioada regimului lui Nicolae Ceaușescu) se înregistrează o degenerare permanentă a autohtonismului în sensul unei obsesii a continuității și a unității afirmate necondiționat[21]. Una din situațiile des întâlnite o constituia amestecarea unor descoperiri, aparținând unor populații diferite și folosirea unor artefacte pentru demonstrarea unei continuități, demonstrație care se întorcea practic împotriva celui care o inițiase. Trebuie avute însă în vedere și contribuții importante[22], constând în primul rând din descoperiri arheologice - cercetarea unor necropole[23], studii asupra unor culturi puțin cunoscute, în special cunoașterea culturilor populațiilor rămase în afara Daciei romane - carpi, costoboci, populații din Muntenia[24].
Trebuie remarcat faptul că după 1989 cercetarea legată de prezența autohtonilor în Dacia romană nu a făcut progrese. Din punct de vedere teoretic există puține încercări, iar arheologic practic nu s-a întâmplat nimic, în sensul că nu a fost cercetat nici un obiectiv nou, care să aparțină autohtonilor și nici unele descoperiri făcute anterior nu au fost publicate (se așteptă de ani buni publicarea, spre exemplu, a necropolei de la Obreja). Interesantă este persistența, mai ales în unele manuale universitare, a unor teze vechi care sub nici o formă nu corespund realității, persistență care nu-și mai găsește actualmente nici o scuză. Cea mai recentă luare de poziție a istoriografiei românești în această privință, capitolul V din volumul II al tratatului Istoria Românilor (2001) continuă să afirme "prezența masivă a populației autohtone în Dacia romană", "dăinuirea în mase compacte a populației băștinașe", majoritară în lumea rurală, dar nelipsind nici din centrele urbane, mai ales din teritoriile acestora, "peste tot unde se întâlnește fenomenul de întrepătrundere a elementelor de civilizație dacică și a celor romane provinciale, constatându-se o sinteză culturală și etnică de mare amploare, în care predomină componenta romană"[25].