Conflictul militar dintre daci și romani, latent câtă vreme stăpânirea Romei nu venise în contact direct cu Dacia (sec. I a. Chr.), fățiș după ce Dunărea de Jos devine sub Augustus graniță a imperiului, izbucnește cu violență la sfârșitul sec. I p. Chr. Temporizat de atitudinea mai puțin agresivă a lui Domitian, care vroia să se mențină la vechiul principiu augustean al granițelor naturale în Europa (Rin și Dunăre), conflictul izbucnește când la conducerea Romei vine Traian.
Prezentările moderne ale războaielor dintre daci și romani se bazează pe izvoare narative destul de lacunare, unele din păcate pierdute, precum: Dacicele împăratului Traian, Geticele lui Stratilius Crito, ultimele două cărți ale Istoriei romane a lui Appianus, scrierile lui Flavius Arrianus, versurile lui P. Annius Florus, partea de început a istoriilor lui Ammianus Marcellinus, altele pe deplin valabile, precum Cassius Dio, Istoria romană (cartea LXVIII păstrată în excerptele lui Xiphilinos și Zonaras), completate de o serie de mărturii epigrafice și arheologice - monumentele (Columna lui Traian și Monumentul triumfal de la Adamclisi) și rezultatele cercetărilor de teren în cetățile dacice și în castrele romane.
Cauzele care au contribuit la războaiele daco-romane sunt: conflictul perpetuu dintre romani și populațiile transdanubiene; intenția precisă, afirmată deschis și public repetată a împăratului Traian de a transforma Dacia în provincie romană: - așa să văd eu supusă Dacia în rândul provinciilor, așa să trec peste poduri Istrul și Eufratul - Sic in provinciarum speciem redactam videam Daciam, sic pontibus Histrum et Euphratem superem)[180]; creșterea puterii dacilor și îngrijorarea pe care o provoca la Roma și problema sumelor de bani plătite anual ca subsidii, constituind probabil o povară financiară apreciabilă, ceea ce conducea la reducerea lor de către împărați față de diverși prinți barbari (Pliniu cel Tânăr, Paneg., 11, 4 - Prin urmare au prins curaj, au scuturat jugul și nu mai luptau cu noi pentru libertatea lor, ci pentru supunerea noastră și nu mai încheiau nici măcar un armistițiu decât pe picior de egalitate și ca să primească ei condițiile noastre trebuia mai întâi ca noi să le primim pe ale lor; 16, 5 - Deoarece, dacă un rege barbar a ajuns până într-acolo cu nerușinarea și nebunia sa, încât să merite mânia și indignarea ta [a lui Traian]; Cassius Dio (LXVIII 6,1) - [Traian] cugeta la cele săvârșite de acesta [Decebal] și era copleșit când se gândea la sumele de bani pe care trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit, în condițiile experienței grave pentru imperiu a unui vecin puternic la granițele sale orientale, regatul partic și amenințarea permanentă și de perspectivă reprezentată de două regate puternice în coastele imperiului; prada de război și exploatarea bogățiilor Daciei (tezaurul dacic, aurul munților, bogățiile subsolului, veniturile exploatării intensive a resurselor agricole și animaliere ale viitoarei provincii); personalitatea de militar înnăscuta lui Traian.
După plecarea împăratului din Roma în martie 101-102, romanii, după cum reiese din scenele de pe Columna lui Traian, trec Dunărea pe un pod de vase și străbat Banatul, conform Comentariilor împăratului însuși. Conform mărturiei lui Cassius Dio (LXVIII, 8, 2), romanii se izbesc de rezistența eroică a dacilor la Tapae, probabil Poarta de Fier a Transilvaniei, se retrag în iarna 101/102 în Moesia Inferior pentru a răspunde atacului unei coaliții antiromane, reluând însă în primăvară ofensiva spre capitala Daciei (Cassius Dio, LXVIII, 9, 3-4). Prin pacea încheiată în 102 printr-o întrevedere a regelui dac cu Traian, acesta primește titlul de Dacicus, iar Decebal se obligă "să dea înapoi armele, mașinile de război și pe constructorii acestor mașini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile și să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească dușmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor" (Cassius Dio, LXVIII, 9, 5- 6). Încălcând prevederile păcii, Decebal îi oferă împăratului roman pretextul de a relua ostilitățile. Astfel, la 4 iunie 105, împăratul părăsește iarăși Roma, îndreptându-se spre Dacia, unde poartă războiul "mai mult cu chibzuință decât cu înfocare" (Cassius Dio, LXVIII, 14, 1). După inițiative diplomatice infructuoase pe lângă vecini, organizarea unui atentat împotriva lui Traian în Moesia, capturarea generalului Longinus și o rezistență eroică redată de Columna Traiană, Decebal, după pierderea capitalei regale, caută să se salveze prin fugă, dar ajunge să se sinucidă, după cum indică scena CXLV de pe Columna traiană, inscripția funerară de la Grammeni a lui Ti. Claudius Maximus[181] și pe câteva vase fragmentare de tip terra sigillata descoperite în Gallia, în vestitul centru ceramic de la Graufesenque[182]. Moartea regelui a pus practic capăt războiului. Au mai existat probabil focare de rezistență armată, dar capitala și alte cetăți dacice sunt trecute prin foc și sabie; bogățiile Daciei și lungi convoaie de prizonieri dintre cei care purtaseră arme, nu populația civilă, iau drumul Romei, populația este evacuată din zona cetăților și din locurile unde se vor înălța castrele sistemului defensiv roman.
După încheierea celui de-al doilea război dacic, survenită probabil în vara anului 106, împăratul a mai zăbovit în Dacia până în anul următor, când se întoarce la Roma pentru a-și serba triumful. În Dacia rămâne o puternică armată de ocupație, sub comanda lui Iulius Sabinus, personaj de rang consular, în timpul legației căruia se produce probabil procesul de organizare a provinciei Dacia[183].