Printre scenele conținând imagini ale geto-dacilor de după cucerire sunt scena LXXVI conținând o reprezentare de la sfârșitul primului război dacic (a.102) în care este redată o scenă campestră conținând un grup de daci care se îndreaptă spre o cetate dacică, grup format din bătrâni, femei și copii, urmați de animale domestice (boi, vaci, oi, capre), unele în mers, altele culcate pe iarbă, grup în centrul căruia se disting un bătrân care ține de mână un băiat și altul care poartă un copil pe umeri; o mamă cu doi copii și cu al treilea în brațe; alte două femei având copii cu ele; una ducându-și pruncul în brațe, iar cealaltă pe cap, înfășurat în scutece și așezat într-un fel de leagăn-albie. În același timp, în planul din stânga sunt redați bărbați daci dărâmând un zid de piatră, simbolizând demolarea cetăților grecești, prevăzută în condițiile păcii. Scena a fost interpretată ca simbolizând întoarcerea dacilor împreună cu turmele lor în regiunile de unde fugiseră din cauza războiului, reluarea cursului normal al vieții în mediul rural-păstoresc, după încetarea luptelor și încheierea păcii cu romanii[145]. Scenele CLVI/CLV conținând o reprezentare de la sfârșitul celui de-al doilea război dacic (a.106) în care este redată o scenă conținând în partea din stânga un grup de soldați romani mergând spre dreapta, lăsând în urma lor o cetate dacică incendiată. În fața lor se află femei, copii și bărbați daci, însoțindu-și turmele care pasc liniștit. Unii dintre daci se uită înapoi, iar alții poartă arme[146], a fost interpretată în sensul că militarii romani din scenele în discuție reprezintă trupe care s-au întors la bazele lor, după îndeplinirea misiunii, iar dacii din aceeași figurație nu sunt decât amici ai romanilor refugiați în munți, de unde, după moartea lui Decebal și victoria finală romană, revin la casele lor sau în sensul că se redă plastic nu plecarea populației dacice din provincie, nici întoarcerea ei din munți acasă, ci evacuarea băștinașilor din regiunea Munților Orăștiei în alte zone ale Daciei romane, mai ușor de supravegheat, spre a preîntâmpina eventuale regrupări sau revolte ale dacilor[147].
Aceste scene au fost tălmăcite în sensul întoarcerii populației acasă, după ce urgia războiului a trecut sau a evacuării ei din zona muntoasă a Orăștiei și așezarea la șes, în spațiul noii provincii romane.
O serie de reliefuri de pe Columnă indică supunerea populației dacice după primul război. Astfel, în scenele XXVII-XXVIII, Traian, asistat de statul său major, primește în timpul primului război o solie dacică formată din oameni de rând (comati) care vin să ceară pace și îndurare[148]. În scena XXXVII, un mare grup de daci, oameni simpli și nobili, bărbați, femei, copii și bătrâni se supun împăratului care le arată bunăvoință și clemență[149]. În scena XLVI doi comati cer îndurare lui Traian[150], iar în scena LII o delegație de daci duce tratative cu romanii[151]. În scena LXI, în timpul unei lupte, un nobil dac este înfățișat aruncându-și scutul și îngenunchind în fața împăratului[152], iar în scena LXVI doi pileati cer iertarea, unul sărutând mâna împăratului[153]. Scena LXXV este considerată a reprezenta capitularea dacilor la sfârșitul războiului[154], iar în scena LXXVI, populația se întoarce la vetrele părăsite în timpul și din pricina războiului[155].
Scene cu închinări după cel de-al doilea război sunt considerate a fi scena XC-XCI, în care un numeros grup de comati se închină împăratului[156] scena C, în care împăratul duce tratative cu o solie daco-bastarnă[157], scena CXVIII, în care împăratul primește implorarea unui pileatus[158], scena CXLI, în care o mulțime pașnică de comati sau grupuri de nobili și nobili împreună cu oameni de rând cer iertare și îngenunchează înaintea împăratului[159].
Și pe Columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populației dacice (bărbați, femei, copii sau nobili și oameni de rând) în fața împăratului și a oștilor romane. Față de mulțimea care se supune, cuceritorii manifestă clemență și înțelegere. Nicăieri nu se văd scene cu acte de cruzime sau masacre ale populației[160]. Nu apar scene de expulzare și deportare a dacilor din țara lor și nici tablouri de exterminare a populației civile care s-a predat învingătorului[161]. Columna lui Traian ne redă o serie de scene care pot fi interpretate cu toată certitudinea în favoarea continuității populației autohtone: grupuri de daci, cu nobilii lor, supunându-se lui Traian, alții cu tot avutul lor în mișcare - fie că se întorc la casele lor după încetarea războiului, fie că sunt așezați de autoritățile romane în alte locuri[162]. Chiar scenele finale ale Columnei lui Traian (CLIV-CLV) prezintă un grup de daci escortați de soldați romani, probabil pentru a-i reașeza în teritoriile castrelor ca forță de muncă aservită[163]. Anumite scene controversate de pe Columna lui Traian, departe de a simboliza plecarea populației dacice din țara sa de baștină, arată de fapt întoarcerea acasă după terminarea ostilităților sau poate, mutarea ei forțată din zonele muntoase în regiunile mai ușor de controlat de către autoritățile civile și militare romane, clemența împăratului și a armatei romane victorioase față de cei învinși[164].
Dacă nu mai există îndoieli privind supraviețuirea dacilor după cucerirea romană, se poate pune întrebarea care anume parte din această populație a putut supraviețui - parte în sens cantitativ și calitativ. Chiar în condițiile lipsei complete a surselor privitoare la pierderile suferite de daci în cursul celor două războaie ale lui Traian, am avea tot dreptul să afirmăm că luptele sângeroase și de lungă durată nu puteau să nu se răsfrângă asupra raporturilor demografice ale populației autohtone. Se știe că un efect direct al războaielor este creșterea mortalității printre bărbați-războinici, iar pe de altă parte absența lor îndelungată de acasă determină scăderea numărului de căsătorii contractate, toate acestea ducând la scăderea bruscă a numărului de nașteri. Războaiele favorizează apariția și răspândirea bolilor și epidemiilor și sunt însoțite de obicei de migrări ale populației, a căror scară și intensitate sunt foarte variate, care exercită totodată o influență considerabilă asupra scăderii numărului de nașteri și asupra creșterii mortalității[165]. Coroborarea informațiilor provenind de la Criton (cei 50 000 de prizonieri daci[166], ca și cei 40 de bărbați rămași în viață în Dacia) cu cele de la Eutropius referitoare la secătuirea Daciei de către bărbați ar conduce la concluzia că în urma operațiunilor militare, iar mai târziu datorită unei acțiuni planificate de exterminare și de transformare în sclavi, Dacia a fost într-adevăr secătuită de bărbați, înțelegând prin aceștia persoanele de sex bărbătesc apte de a purta arme[167]. Sunt invocate în legătură cu politica foarte dură a Romei față de populațiile care se revoltau prea des sau recurgeau la acțiuni perfide două texte în care se precizează că față de cei în cauză era aplicată pedeapsa vânzării prizonierilor cu condiția să fie vânduți ca sclavi departe de patria lor[168]. S-ar fi putut lua desigur măsuri pentru masacrarea sau transformarea în sclavi a întregii populații, dar ar fi fost vorba de o acțiune dificilă și nu neapărat necesară, fiind suficientă înlăturarea din societatea geto-dacică a acelei părți a populației care constituia cel mai mare pericol potențial - bărbații apți de a purta arme, deci circa 1/4 din totalul populației. În acest sens, în primii ani după cucerire, adolescenții din populația autohtonă care atingeau vârsta adultă erau înlăturați în mod sistematic de pe teritoriul provinciei, în timpul domniilor lui Traian și Hadrian fiind formate cel puțin trei unități din armata auxiliară ala I Ulpia Dacorum, care staționa în Cappadocia, cohors I Ulpia Dacorum, care staționa în Siria și cohors I Aelia Dacorum din Britannia, pentru care recrutarea se făcea pe teritoriul Daciei[169]. Se poate admite ca valabilă ipoteza că în urma tuturor acestor acțiuni pe teritoriul provinciei din populația autohtonă au rămas mai ales copii, femei și bătrâni, chiar și această populație fiind expusă la dislocări masive[170]. Distrugerea populației cucerite nu poate fi considerată o soluție, autorii antici[171] subliniind faptul că autohtonii nu erau exterminați, ci învățați să utilizeze teritoriul pe care-l stăpâniseră în favoarea statului roman, fapt pentru care se putea recurge uneori și la deplasări de populații în zone mai ușor de supravegheat[172]. S-ar putea considera că Traian nu a urmărit exterminarea dacilor, așa cum nici Caesar nu a intenționat dispariția galilor, Augustus pe cea a dalmatilor și pannonicilor, iar Claudius pe cea a bretonilor, aceste populații supuse imperiului reprezentând o sursă de forță militară, forță de muncă și contribuabili[173].