|
Încă din perioada anterioară secolului al VIII-lea şi până la începutul secolului al XI-lea s-a continuat fenomenul de ruralizare a societăţii pe întreg teritoriul de astăzi al României, unde se discern ocupaţiile şi habitudinile culturale ale diverselor grupuri umane din acest spaţiu. Comunităţile săteşti s-au concentrat pe diverse zone, în formaţiuni puternice - uniunile de obşti - care au cunoscut o tendinţă ascendentă spre forme social-politice superioare, culminând cu statul medieval.
În această perioadă se înmulţesc fortificaţiile cu şanţ şi val de pământ, ca o consecinţă a stratificării sociale, dar şi a nevoii de apărare în faţa atacurilor ultimelor populaţii migratoare - bulgarii, triburile ungare, pecenegii, uzii şi cumanii.
În acelaşi timp, în secolele VIII-XII, teritoriul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră a continuat să se afle sub autoritatea Imperiului Bizantin. În urma reformelor administrative şi militare, acest teritoriu a fost organizat sub numele de Thema Paradunavon. Relevant din punct de vedere al arhitecturii militare era sistemul de fortificaţii de la Noviodunum (Isaccea), Dinogeţia (Garvăn), Troesmis (Igliţa), Carsium (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă), Capidava, Păcuiul lui Soare şi altele. Terminologia creştină de origine latină şi descoperirile arheologice fac dovada vie a vechimii adoptării creştinismului de către populaţia romanizată.
Începând din secolul al XI existenţa formaţiunilor politice din spaţiul carpato-danubian a fost menţionată şi de izvoarele scrise, iar din secolul al XIII-lea acestea prezintă existenţa a trei state feudale: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, organizate sub forma voievodatelor şi apoi principatelor, care au evoluat similar şi paralel până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Totuşi, principatul Transilvaniei a fost influenţat de Regatul Ungar în timp ce Moldova şi Ţara Românească au preluat mentalităţi, legislaţie şi instituţii bizantine, mai ales la organizarea şi exercitarea puterii de stat. În timp ce în Transilvania, în general, autoritatea politică era reprezentată de dieta nobiliară şi scaunele secuieşti şi săseşti, în statele extracarpatice autoritatea supremă şi absolută era exercitată de domn, susţinut în treburile interne de Sfatul Domnesc, compus din marea boierime. Legăturile dintre Ţările Române s-au manifestat pe mai multe planuri - sistemul social similar, relaţii comerciale, culturale şi matrimoniale şi prin domnii alternative în Ţara Românească şi Moldova.
- Epitrahil dăruit de Alexandru cel Bun mănăstirii Bistriţa, jud. Neamţ.
- Coroana descoperită la Râmnicul Vâlcea, datată la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea.
- Diadema descoperită într-un tezaur de la Cotnari, datată în secolul al XIII-lea.
- Portretul voievodului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş (1456-1462), apărut în lucrarea Dracole Wayda.
- Tipar sigilar cu stema Moldovei din vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432).
- Sceptru atribuit principelui Transilvaniei, Ştefan Bocskai, datat la începutul secolului al XVII-lea.
- Voievodul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab (1512 - 1521), cu familia sa, tablou votiv din Biserica domnească de la Curtea de Argeş.
Încă de la începutul procesului de organizare statală, adică din secolul al XIV-lea, a avut loc reorganizarea ecleziastică, prin organizarea clerului ortodox şi a vieţii monahale, prin apariţia mitropoliilor şi episcopiilor. Statul sprijinea biserica prin construcţia lăcaşelor de cult, iar aceasta potenţa autoritatea statului. Cele mai reprezentative centre monastice au devenit focare de cultură şi instituţii de învăţământ.
Evoluţia vieţii urbane în spaţiul românesc prezintă numeroase similitudini, dar şi unele deosebiri semnificative faţă de tendinţele prezente la nivel european. Revitalizarea urbană a început în spaţiul românesc ceva mai târziu, fiind semnificativă abia în secolele XIII - XIV. Din ansamblul oraşelor medievale insistăm mai ales pe rolul şi importanţa economică şi comercială a Sibiului şi Braşovului, în relaţie cu cele trei ţări româneşti. Sunt subliniate aspectele specifice vieţii orăşeneşti: sediu administrativ, centru de cultură, piaţa de desfacere a mărfurilor, habitatul urban cu locuinţe, ateliere şi inventar specific acestora, toate aceste elemente conturând o imagine despre moda vremii.
Din punct de vedere politic, încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, ţările române intrau treptat în sfera de influenţă a Imperiului otoman şi sub autoritatea acestuia. Faţă de această situaţie, tendinţa permanentă a statelor medievale româneşti a fost de emancipare de sub suzeranitatea otomană şi înscrierea în rândul statelor creştine. Pentru atingerea acestor deziderate, domnii români s-au orientat spre încheierea unor tratate de alianţă cu statele creştine vecine, şi au participat la campaniile militare europene antiotomane. În cadrul principalelor evenimente politice pe care le-au parcurs cele trei state medievale române sunt subliniate cele mai importante confruntări armate care au antrenat şi participarea statelor române.
Autor(i): MNIR
05 septembrie 2008
|
^ sus
|