Istoric MNIR
MNIR - o scurtă cronică subiectivă
Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din ţară;
dintâi - nu într-o perspectivă cronologică, ci sub aspectul reprezentativităţii.
În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele
din metal preţios, în singurul loc public unde securitatea şi vizibilitatea
puteau fi asigurate în aceeaşi măsură. De asemenea, o mulţime de alte piese de mare
valoare arheologică şi istorică au poposit în expoziţiile Muzeului Naţional, pentru
a ilustra mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acurateţe, istoria de atunci.
Cutremurul din 1977 a adus pagube apreciabile clădirii, dar şi unei mici părţi a
patrimoniului, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată, aproape complet. Această
a doua expoziţie permanentă a MNIR era, încă şi mai mult decât prima, expresia voinţei
politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente intruziuni
ideologice în creaţia muzeografică. Mai mult, o întreagă secţie a expoziţiei - cu
mai multe sãli largi - a fost dedicatã "Tovarãşului" (nomine odiosa...),
cel care întruchipa, din ce în ce mai exclusiv, Partidul.
Anii 80 au fost chiar mai răi, şi nu numai pentru acest muzeu. Majoritatea celor
care vor citi aceste rânduri ştiu exact de ce, aşa că, deocamdată, nu vom intra
în detalii. Cu din ce în ce mai puţine resurse, în primul rând financiare, expoziţia
noastră "îngheţase", într-un grotesc travesti al idealului. Ceasul ticăia,
dar foarte, foarte încet...
Anii '90 au adus Muzeului Naţional o altă istorie, ca şi întregii societăţi româneşti.
O schiţă de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni: schimbare
şi confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este şi destulă confuzie...
Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs - aşa cum era şi de aşteptat
- în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia "MNIR". Poate o tresărire de orgoliu,
poate o undă de speranţă, poate, pur şi simplu, exploatarea şanselor, au făcut ca
pretenţiile de la noi înşine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte de 1990
existau numai trei specialişti cu titlul de doctor, în 2005 există peste 20 titluri,
la o cifră globală a angajaţilor care nu a crescut, ci din contră.
Muzeul s-a deschis către Lume, organizând memorabile expoziţii, la sediul propriu,
altundeva în ţară, sau în străinătate. Iată o listă scurtă, şi probabil incompletă:
- "Goldhelm, Schwert und Silberschätze. Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenhelt",
Frankfurt-Rotterdam, 1994
- "I Goti", Milano, 1994
- "Vivre au bord du Danube il y a 6500 ans", Paris , Orléans, Nemours, 1996-1997
- "Rings of passion: Five Emotions inWorld Art", Atlanta, 1996
- "I Daci", Florenţa, 1997
- "Traiano - ai confini dell Impero", Ancona, 1998-1999
- "Gotter und Helden der Bronzezeit. Europa in Zeitalter des Odysseus", Copenhaga
, Bonn , 1998-1999
- "Celebrating Wedding - Splendid World of Needle Arts", Tokio, Osaka, mai-iunie 1999
- "The Antique Bronzes in Romania", Bucureşti, mai-noiembrie 2003
- "Şi tu ai fost urmărit!", itinerant, Romania, Germania, 2003-2004
- "Expediţia suedeză în Cipru", septembrie-decembrie 2005
Am fost gazdele unor manifestări ştiinţifice de prim rang, şi, pentru a rămâne la
esenţă, vom aminti aici Congresul Internaţional de Bronzuri Romane, în mai 2003,
cu o prezenţă internaţională remarcabilă (din peste 15 ţări), dar şi o participare
naţionalã numeroasã şi cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituţii
academice şi de cultură. Promitem să revenim...
Spre deosebire de modelul occidental, dar în consens cu modelul ţărilor vecine (dar,
surpriză, şi cu Japonia), muzeele din România au între atribuţiile lor curente şi
cercetarea ştiinţifică, iar, între muzeele de istorie şi arheologie, instituţia
noastră şi-a câştigat - prin muncă, nu altfel - poziţia la care era obligată de
chiar numele său. Muzeul susţine, cel mai adesea în colaborare cu autorităţile locale,
cercetări arheologice în cel puţin 10 situri, an de an, şi a devenit principalul
actor al arheologiei preventive, gestionând proiecte de mare anvergură - pentru
exactitate, de cea mai mare anvergură, în istoria arheologiei româneşti
- precum Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Programul Autostrada.
Clădirea care adăposteşte muzeul este, ea însăşi, monument istoric, ridicat la sfârşitul
veacului XIX, în stil neoclasic, de inspiraţie germană. Structura clădirii a fost
serios afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, aşa încât procesul de reabilitare
a devenit principala preocupare a noastră, în ultimul deceniu. Oportunitatea financiară
nu a apărut însă decât în 2002. În septembrie 2002 expoziţia permanentă a Muzeului
Naţional de Istorie a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor (care
au luat tot felul de drumuri, prin clădire...). Reabilitarea strucuturii de rezistenţă
a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind executate, până în septembrie 2005,
în proporţie de aproximativ 50%. Finalizarea lucrării de reconstrucţie era aşteptată
pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a putut fi respectat.
Desigur, încă de a doua zi a început procesul de reproiectare a expoziţiei
permenente, complet diferită ca plan şi concepte. Despre planuri însă nu vom vorbi,
fiindcă deocamdată nu sunt istorie. Menţionăm totuşi că, în ciuda dificultăţilor
pe care reabilitarea le-a generat, am reuşit să ţinem deschise trei dintre secţiile
expoziţiei permanente (Tezaurul Istoric, Lapidarium-ul şi Columna lui Traian,
prezentate pe larg de secţiunea "Colecţii" a sitului), iar holul central al muzeului,
complet refăcut, este gazda mai multor expoziţii temporare. Aşa încât - vă aşteptăm!
^ sus