„Dacia. Ultima frontieră a romanității”

Împăratul Aurelian (270-275), finalizează procesul de abandon al provinciei prin mutarea armatei și administrației la sudul Dunării. Acolo, din motive de propagandă, întemeiază provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, unde viața urbană continua până la începutul secolului al VII-lea.
Retragerea armatei și a administrației nu a întrerupt brusc continuarea vieții romane în Dacia. În toate fostele așezări romane se constată prezența unei populații cu obiceiuri și cu o cultură materială greu de diferențiat față de perioada “imperială”. Procesul de ruralizare a fost o perioadă de tranziție, în care au dispărut treptat sau au fost reutilizate functional edificiile publice, în lipsa unei administrații care să le poată întreține.
Creștinismul a avut un rol decisiv în desăvârșirea romanizării, atât în fosta Dacie romană, cât și în zonele din jurul acesteia. În teritoriile de la nordul Dunării, reînglobate temporar Imperiului roman, apar basilici, ca la Slăveni și Drobeta, în a doua jumătate a secolului IV, iar peste două secole împăratul Justinian I construiește o basilică la Sucidava. În pofida începuturilor sale „populare”, în fosta Dacie romană creștinismul a devenit element de identitate spirituală și de afirmare a apartenenței la latinitate, vocabularul românesc creștin fiind, în termenii săi esențiali, de origine latină.

Retragerea armatei și a administrației romane la sud de Dunăre va lăsa pe loc o populație latinizată, cu un mod de viață ce urmează tradiția anterioară. Centrele urbane se restrâng, iar viața se desfășoară în forme rurale, în contextul unor interacțiuni și contacte cu succesiunea de neamuri migratoare ce dețin, pe rând, controlul politic asupra fostei provincii (goți, gepizi, avari, slavi). Pe fondul dispariției unei autorități centrale, garantă a cultului oficial, religia creștină începe să se răspândească. În secolele IV-VI p.Chr. obiecte cu însemne și simboluri creștine apar peste tot pe teritoriul fostei provincii Dacia, atestând prezența creștinilor, mai ales în fostele orașe romane sau în așezările de pe lângă fostele castre.

În fosta Moesia Inferior, devenită Scythia, rămasă în interiorul imperiului, viața romană continuă, influențată de consolidarea noii religii. Chiar și așa, în plină epocă de organizare ecleziastică, moștenirea spirituală a religiei greco-romane își păstrează puterea de seducție, așa cum se vede, de exemplu, din simbolurile cu care au ales să pășească în eternitate, Valerianus și familia sa, din necropola de la Hârșova!

Edictul de toleranță a lui Constatin cel Mare, din anul 313 p.Chr., a marcat întreaga viață culturală din spațiul rămas în Imperiu. Organizarea ecleziastică, cultul martirilor și monahismul timpuriu sunt principalele caracteristici ce definesc perioada secolelor IV –VII p. Chr. În Scythia este atestată episcopia de Tomis, ce devine ulterior mitropolie, având în subordine episcopiile de la: Histria, Halmyris, Axiopolis, Argamum, Callatis, Tropaeum și Ibida.
Literatura patristică, martirologiile și descoperirile arheologice pomenesc peste 171 de martiri, până în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Creștinismul Scythiei a dezvoltat o intensă viață monahală, confirmată arheologic de mănăstirea din secolul al VI-lea de lângă Ibida și de schiturile rupestre din apropiere de Durostorum. Din rândul călugărilor dobrogeni s-au evidențiat personalități culturale de prim rang, precum Dionisie cel Smerit (Exiguus) – părintele calendarului creștin și Sfântul Ioan Cassian, unul dintre fondatorii monahismului occidental.

Edictul de toleranță a lui Constatin cel Mare, din anul 313 p.Chr., a marcat întreaga viață culturală din spațiul rămas în Imperiu. Organizarea ecleziastică, cultul martirilor și monahismul timpuriu sunt principalele caracteristici ce definesc perioada secolelor IV –VII p. Chr. În Scythia este atestată episcopia de Tomis, ce devine ulterior mitropolie, având în subordine episcopiile de la: Histria, Halmyris, Axiopolis, Argamum, Callatis, Tropaeum și Ibida.
Literatura patristică, martirologiile și descoperirile arheologice pomenesc peste 171 de martiri, până în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Creștinismul Scythiei a dezvoltat o intensă viață monahală, confirmată arheologic de mănăstirea din secolul al VI-lea de lângă Ibida și de schiturile rupestre din apropiere de Durostorum. Din rândul călugărilor dobrogeni s-au evidențiat personalități culturale de prim rang, precum Dionisie cel Smerit (Exiguus) – părintele calendarului creștin și Sfântul Ioan Cassian, unul dintre fondatorii monahismului occidental.