Borduşani,com.Borduşani,jud.Ialomiţa
Punct:Popină Cod RAN : 92998.01
Aşezarea mai este menţionată şi sub toponimul de Popina Mare,
fiind situată la cca. 2,5 km NE de sat în Balta Ialomiţei şi la cca. 800
m de malul braţului Borcea al Dunării. În fapt monumentul se prezintă
sub forma a două tell-uri, adiacente, fiecare cu dimensiuni diferite.
Tell-ul mare, (tell-ul I), are o înălţime de 15,4 m. şi o formă ovală
cu diametrele la bază de cca. 150 x80 m.
Tell-ul mic, (tell-ul II), situat la S de primul, are tot o formă ovală,
cu diametrele la bază de cca. 50x30 m şi o înălţime de cca. 8-9 m.
Între cele două formaţiuni antropice actualmente există o înşeuare
parţial afectată de drumul de acces spre primul dintre ele unde se
construise cantonul silvic.
Cândva, în perioada interbelică, pe ambele tell-uri au fost
construite gheţării ce au funcţionat se pare şi după ultimul război.
Cea de pe tell-ul I a fost amplasată în zona de centru-vest a
acestuia, afectând o suprafaţă cu dimensiuni de cel puţin 20x10 m.
Dimensiunile sunt relative deoarece fiind abandonată în momentul
începerii cercetărilor arheologice, era umplută cu pământ şi deci a
fost dificil de precizat dimensiunile exacte.
După cel de al doilea război mondial, pe acest tell, în zona
sudică a sa, a fost construit un canton silvic, căruia i s-au alăturat în
zona centrală o serie de alte construcţii anexe destinate adăpostirii
animalelor şi diverselor provizii. Acestora li se alătură alte anexe
temporare care contribuie şi în prezent la afectarea sit-ului. Pe latura
de V, la baza tell-ului, au mai fost realizate alte asemenea construcţii
ce au avut aceleaşi consecinţe. Probabil în momentul realizării
construcţiilor permanente existente pe tell, pe latura de N şi NV, la
baza sa, a fost practicată o carieră de lut care a provocat la rândul ei
distrugeri considerabile.
Tell-ul II, a fost distrus în proporţie de cca. 60% de gheţăria pe
care am amintit-o, ce a fost amplasată în zona centrală a sa.
Distrugerea celor două tell-uri a fost completată de practicarea
drumului de acces spre cantonul silvic şi care în cazul T. I afectează
laturile de S şi E.
Istoricul cercetărilor
De-a lungul timpului tell-ul a atras atenţia mai multor
specialişti. Astfel sunt menţionate cercetările perieghetice efectuate
de către Gr. Florescu, Vl. Dumitrescu, (în perioada interbelică) şi I.
Barnea, (1962), apoi în 1980 de către S. Marinescu-Bîlcu, Al.
Bolomey, N. Conovici şi M. Neagu.
Urmărind o evoluţie evenimenţială, putem menţiona că
săpături sistematice au fost iniţiate ulterior de către un colectiv
condus de către S. Marinescu-Bîlcu, din componenţa căruia au
făcut parte Gh. Trohani şi Gh. Matei, cărora din 1987 li s-au alăturat
D. N. Popovici.. În perioada 1992-1997 au mai participat la săpături,
R. Andreescu şi Fl. Vlad, (aceştia doi din 1990), C. Bem, V. Voinea,
C. Miu, V. Parnic, (la început în calitate de studenţi). Ulterior, în
calitate tot de studenţi, sau nu, au mai participat A. Ilie, A. Păun, I.
Torcică, A. Frînculeasa, ca să menţionăm numai câţiva.
Din punctul de vedere al concepţiei de săpătură, se pot
diferenţia două etape. Prima, a durat până în 1993, fiind marcată
de săpătura în suprafaţă, controlată printr-o grilă da caroiaj de 2x2
m şi efectuată în principal prin pase altimetrice.
Suprafaţa ce putea fi cercetată în condiţiile concrete din teren
a fost cea din partea de N a T. I. Aici, iniţial, pentru a se putea
obţine un control stratigrafic, s-a trasat o secţiune de control,
(orientată E-V, cu dimensiunile de 46 x 2 m), ce secţiona practic la
limita de S zona posibil a fi cercetată, respectiv spaţiul liber de
construcţii sau amenajări. În condiţiile lipsei de lucrători, cercetarea
a fost întreruptă câţiva ani fiind reluată în 1986.
Suprafaţa disponibilă fiind prea mare în comparaţie cu
posibilităţile atunci existente, a fost delimitată zona de E codificată
Sα.
Începând din anul 1996 s-a început cercetarea şi a zonei de
V codificată la rândul ei Sβ, între cele două fiind cruţată Sγ ce avea
o lăţime de 4 m, cu intenţia de a se conserva un profil suplimentar,
perpendicular pe profilul magistral al suprafeţei cercetate. În timp s-
a remarcat că în condiţiile climatice şi ale caracteristicilor
sedimentului arheologic, martorul se distrugea treptat astfel că s-a
decis integrarea sa în suprafaţa cercetată. Pentru a se putea realiza
o mai bună corelare stratigrafică şi pentru a se putea încerca şi mai
buna studiere a posibilelor relaţii spaţiale, săpătura s-a concentrat
asupra ultimilor două suprafeţe astfel încât să se ajungă cu
săpătura pe acelaşi nivel, în conexiune stratigrafică cu Sα.
