Borduşani,com.Borduşani,jud.Ialomiţa  Punct:Popină  Cod RAN : 92998.01            Aşezarea mai este menţionată şi sub toponimul de Popina Mare, fiind situată la cca. 2,5 km NE de sat în Balta  Ialomiţei şi la cca. 800 m de malul braţului Borcea al Dunării. În fapt monumentul se prezintă sub forma a două tell-uri,  adiacente, fiecare cu dimensiuni diferite.             Tell-ul mare, (tell-ul I), are o înălţime de 15,4 m. şi o formă ovală cu diametrele la bază de cca. 150 x80 m.             Tell-ul mic, (tell-ul II), situat la S de primul, are tot o formă ovală, cu diametrele la bază de cca. 50x30 m şi o înălţime  de cca. 8-9 m. Între cele două formaţiuni antropice actualmente există o înşeuare parţial afectată de drumul de acces spre  primul dintre ele unde se construise cantonul silvic.          Cândva, în perioada interbelică, pe ambele tell-uri au fost construite gheţării ce au funcţionat se pare şi după ultimul  război. Cea de pe tell-ul I a fost amplasată în zona de centru-vest a acestuia, afectând o suprafaţă cu dimensiuni de cel puţin  20x10 m. Dimensiunile sunt relative deoarece fiind abandonată în momentul începerii cercetărilor arheologice, era umplută  cu pământ şi deci a fost dificil de precizat dimensiunile exacte.             După cel de al doilea război mondial, pe acest tell, în zona sudică a sa, a fost construit un canton silvic, căruia i s-au  alăturat în zona centrală o serie de alte construcţii anexe destinate adăpostirii animalelor şi diverselor provizii. Acestora li se  alătură alte anexe temporare care contribuie şi în prezent la afectarea sit-ului. Pe latura de V, la baza tell-ului, au mai fost  realizate alte asemenea construcţii ce au avut aceleaşi consecinţe. Probabil în momentul realizării construcţiilor permanente  existente pe tell, pe latura de N şi NV, la baza sa, a fost practicată o carieră de lut care a provocat la rândul ei distrugeri  considerabile.             Tell-ul II, a fost distrus în proporţie de cca. 60% de gheţăria pe care am amintit-o, ce a fost amplasată în zona centrală  a sa.              Distrugerea celor două tell-uri a fost completată de practicarea drumului de acces spre cantonul silvic şi care în cazul  T. I afectează laturile de S şi E.       
Istoricul cercetărilor          De-a lungul timpului tell-ul a atras atenţia mai multor specialişti. Astfel sunt menţionate cercetările perieghetice  efectuate de către Gr. Florescu, Vl. Dumitrescu, (în perioada interbelică) şi I. Barnea, (1962), apoi în 1980 de către S.  Marinescu-Bîlcu, Al. Bolomey, N. Conovici şi M. Neagu.             Urmărind o evoluţie evenimenţială, putem menţiona că săpături sistematice au fost iniţiate ulterior de către un colectiv  condus de către S. Marinescu-Bîlcu, din componenţa căruia au făcut parte Gh. Trohani şi Gh. Matei, cărora din 1987 li s-au  alăturat D. N. Popovici.. În perioada 1992-1997 au mai participat la săpături, R. Andreescu şi Fl. Vlad, (aceştia doi din 1990),  C. Bem, V. Voinea, C. Miu, V. Parnic, (la început în calitate de studenţi). Ulterior, în calitate tot de studenţi, sau nu, au mai  participat A. Ilie, A. Păun, I. Torcică, A. Frînculeasa, ca să menţionăm numai câţiva.             Din punctul de vedere al concepţiei de săpătură, se pot diferenţia două etape. Prima, a durat până în 1993, fiind  marcată de săpătura în suprafaţă, controlată printr-o grilă da caroiaj de 2x2 m şi efectuată în principal prin pase altimetrice.             Suprafaţa ce putea fi cercetată în condiţiile concrete din teren a fost cea din partea de N a T. I. Aici, iniţial, pentru a se  putea obţine un control stratigrafic, s-a trasat o secţiune de control, (orientată E-V, cu dimensiunile de 46 x 2 m), ce secţiona  practic la limita de S zona posibil a fi cercetată, respectiv spaţiul liber de construcţii sau amenajări. În condiţiile lipsei de  lucrători, cercetarea a fost întreruptă câţiva ani fiind reluată în 1986.             Suprafaţa disponibilă fiind prea mare în comparaţie cu posibilităţile atunci existente, a fost delimitată zona de E  codificată Sα.             Începând din anul 1996 s-a început cercetarea şi a zonei de V codificată la rândul ei Sβ, între cele două fiind cruţată Sγ  ce avea o lăţime de 4 m, cu intenţia de a se conserva un profil suplimentar, perpendicular pe profilul magistral al suprafeţei  cercetate. În timp s- a remarcat că în condiţiile climatice şi ale caracteristicilor sedimentului arheologic, martorul se distrugea  treptat astfel că s-a decis integrarea sa în suprafaţa cercetată. Pentru a se putea realiza o mai bună corelare stratigrafică şi  pentru a se putea încerca şi mai buna studiere a posibilelor relaţii spaţiale, săpătura s-a concentrat asupra ultimilor două  suprafeţe astfel încât să se ajungă cu săpătura pe acelaşi nivel, în conexiune stratigrafică cu Sα.