Carol I

La 1866, în timp ce Europa era în frământări şi se închegau noi state, românii aşteptau sosirea unui principe străin, care, prin persoana şi originea lui, să asigure stabilitatea internă şi externă a României. Prin această opţiune se urmărea atât desprinderea ţării din aria de dominaţie a Imperiului Otoman, cât mai ales menţinerea unirii celor două principate, care fusese recunoscută în 1859, doar pe durata domniei lui Cuza.
Situaţia devenise extrem de periculoasă după îndepărtarea lui Cuza şi, ameninţaţi de cele trei imperii vecine, românii ar fi acceptat „cu lacrimi de recunoştinţă” orice prinţ străin, cu condiţia ca acesta să nu aparţină Rusiei, Imperiului Otoman sau Austriei. Oricum cele trei se opuneau din start ideii, aşa că era nevoie, nu numai de o mare abilitate politică, ci şi de o mişcare rapidă pentru a traduce în fapt ultimul punct al hotărârii Adunărilor Ad-hoc din 1857.
Într-un timp record, spre surprinderea tuturor, principele Carol-Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen (1839-1914) acceptă tronul României şi este proclamat de Adunarea Constituantă drept principe erditar al României, sub numele de Carol I (1866-1914).
Astfel, România alesese lumea occidentală. Aveam un principe străin. Familia de Hohenzollern se înrudea atât cu Casa imperială franceză, cât şi cu cea regală prusiană, iar tânărul principe, care era ofiţer (căpitan), era bine văzut de Napoleon al III-lea şi de Wilhelm I.
În dimineaţa de 10 mai 1866, Principele Carol I, însoţit de suita sa, străbătea, în Bucureşti, Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), după o călătorie făcută incognito. Poporul îi ieşise în întâmpinare. Era un puhoi de lume într-un peisaj tipic oriental.
Într-o fotografie care datează din primul an al domniei sale, Principele Carol, îmbrăcat în uniformă militară, apare decis să nu se aplece în faţa „Semilunei turceşti”. Că era un om de cuvânt s-a văzut încă din 12/24 octombrie 1866, cu prilejul vizitei făcute la Curtea Sultanului Abdul-Aziz.
Comportamentul acestui principe care venise pentru a primi firmanul de investitură din partea sultanului, a fost uimitor. El se aşează pe sofa alături de sultan, ignorând scaunul ce-i fusese oferit. Îl însărcinează pe primul ministru, Barbu Stirbey, să preia firmanul, şi trece iar peste uzanţele curţii otomane când îi cheamă din anticameră pe cei doi miniştri români care îl însoţiseră, şi îi prezintă sultanului. Şi mai uimitor a fost faptul că Sultanul nu s-a supărat, ci din contră îl primeşte cu onoruri militare şi îl lasă să se întreţină cu reprezentanţii corpului diplomatic. Acest nemaipomenit comportament se baza însă pe privilegiile pe care Carol le avea ca prinţ de sânge şi pe respectul ce i se cuvenea prin apartenenţa la o mare familie domnitoare din Europa. Mai mult decât atât, Sultanul îi conferă Ordinul „Osmanie” şi îi face cadou o sabie de Damasc şi cinci armăsari.
Credincios promisiunilor făcute încă de la venirea sa în ţară, Principele Carol a acţionat în permanenţă pentru împlinirea unuia dintre idealurile scumpe românilor – independenţa. Prilejul s-a ivit la izbucnirea războiului ruso-turc din 1877, şi este folosit din plin. Astfel că, în condiţiile în care, din cauza trecerii armatei ruse pe teritoriul nostru, spre Bulgaria, turcii bombardează localităţile româneşti de la Dunăre, tunarii români la Calafat dau o ripostă pe măsură. La primele salve de tun, Principele Carol ar fi exclamat entuziast: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Războiul pentru independenţă începuse.
Meritul suveranului român, care a dorit să locuiască într-un cort la Poradim, localitate unde se afla Cartierul General, şi care căpătase şi comanda supremă asupra tuturor trupelor ruseşti din faţa Plevnei, a fost recunoscut de puterile străine prin conferirea unor înalte ordine.
Modificare statutului ţării prin câştigarea independenţei impunea şi o schimbare a statutului domnitorului său. Astfel, la 14/26 martie 1881 România este proclamată Regat, iar Carol I îşi ia titlul de Rege. Cu acest prilej se confecţionează o coroană de oţel pentru Carol I şi o coroană de aur pentru soţia sa, Elisabeta.
Regina Elisabeta a fost prea puţin preocupată de viaţa politică, interesul şi preocupările ei răsfrângându-se în sfera artistică, fiind ea însăşi o apreciată scriitoare. Rămasă în literatură sub pseudonimul Carmen Sylva.
Începând din 1881, ziua de 10 mai capătă, pe lângă semnificaţia legată de venirea lui Carol I şi pe cea de sărbătoare naţională a României.
Odată cucerită independenţa şi proclamat Regatul, România cunoaşte o perioadă de modernizare fără precedent.
Importantele realizări economice ale României au fost aduse la cunoştinţa românilor, şi mai ales străinătăţii, prin Expoziţia Generală Română, cu caracter jubiliar, din 1906 organizată în Parcul Carol.
Domnia regelui Carol I a durat 48 de ani, timp în care Regatul României a ajuns un stat respectat în Balcani şi în Europa, iar monarhia şi deviza ei: „Nihil Sine Deo” o realitate.
Piesele din colecţia Carol I vor putea fi admirate la M.N.I.R. în perioada 10 mai-31 august 2006, în cadrul expoziţiei „România în timpul lui Carol I”.