Începând cu secolul al III-lea a.Chr. în arealul cuprins între bazinul Siretului și Nistrul mijlociu, se așează o populație de neam germanic, cunoscută sub denumirea de bastarni.
Despre ei, aflăm de la Plutarh că „nu știau să lucreze pământul, nu știau să navigheze și nu se pricepeau să ducă viață de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru și de un singur meșteșug: lupta necontenită și biruirea celor ce-i înfruntă”. Acest mod de viață se reflectă și în urmele arheologice lăsate de aceștia, cunoscute sub numele de „cultura Poienești- Lukașeuka”, o cultură cu o evoluție aproape insesizabilă, până în secolul III p.Chr.
Relațiile lor cu dacii sunt fluctuante, fiind când aliați când inamici. De un astfel de episod beligerant se leagă o istorisire anecdotică, transmisă de Trogus Pompeius: aflăm că regele dac Oroles și-ar fi pedepsit războinicii, ce au fost înfrânți în luptă de către bastarni, să schimbe locul cu nevestele lor și facă toate treburile în gospodărie, slujindu-le pe acestea, iar seara, să doarmă cu capul la picioarele patului.
