Epoca de Aur. Între propagandă şi realitate

Muzeul Naţional de Istorie a României, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor, Asociaţia Civic Media, Muzeul Naţional Filatelic, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii,

Agenţia Română de Presă – Rompres, Ordinul Arhitecţilor din România, Asociaţia „Braşov 15 noiembrie 1987”, Serviciul Român de Informaţii, Institutul Polonez din Bucureşti, organizează expoziţia temporară „Epoca de Aur. Între propagandă şi realitate”. Vernisajul expoziţiei va avea loc la sediul MNIR din Calea Victoriei nr. 12, în ziua de 26 ianuarie 2007, ora 10.

Expoziţia îşi propune să ilustreze, cu materiale muzeistice tridimensionale, documente, fotografii şi casete audio-video, impactul pe care l-au avut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, distrugerea identităţii şi a mentalului colectiv şi principalele caracteristici ale dictaturii Ceuşescu.

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a fost un proces evolutiv marcat de trei evenimente importante ale regimului comunist: Congresul al IX-lea al P. C. R. din 1965, când a fost ales secretar general, condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în vara anului 1968 şi alegerea de către M.A.N. în 28 martie 1974 a lui Nicolae Ceauşescu ca preşedinte al R. S. R. (ceremonia care a avut caracteristicile unei încoronări, Ceauşescu primind un sceptru, drept simbol al puterii).

Deşi în 1965 principiul suprem al activităţii de partid era „conducerea colectivă” şi se interzicea cumulul de funcţii, după doi ani Ceauşescu prelua funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat, iar conducerea colectivă devenea formală. După 1974 începea un socialism dinastic, de familie, în care clanul Ceauşescu acapara posturi însemnate de demnitari.

Mitologia Ceuşescu a plecat de la forma Conducătorul, trecea prin cea de Erou şi apoi Idol. Considerat ctitorul Epocii de Aur, o creatură supraumană a cărei tinereţe revoluţionară (grosolan mistificată) constituia un model, cultul lui Ceauşescu a anihilat practic orice concurent potenţial.

Tipărirea alocuţiunilor lui Ceuşescu începând cu anul 1968, mai apoi şi ale Elenei Ceauşescu, s-a înscris în derularea celui mai mare proiect editorial pe care l-a cunoscut România. De asemenea, „vizitele de lucru” şi „întâlnirile cu oamenii muncii” de care nu se mai putea lipsi, gustul strângerilor de mână, al buchetelor de flori şi mai ales aplauzele prelungite determină transformarea lui Nicolae Ceauşescu în Cel Care Ştie Tot. Indicaţiile lui preţioase devin literă de lege în agricultură, în şcoli, în fabrici, pretutindeni.

Vizita asiatică a cuplului Ceauşescu în 1971 (mai ales în China şi Coreea de Nord) a fost o revelaţie pentru ei. Uriaşele defilări şi manifestaţiile desfăşurate în Coreea, precum şi „Marea revoluţie culturală chineză” au constituit modele demne de urmat pentru Ceauşescu. Reîntors în ţară, a adoptat o serie de măsuri prin care se întărea controlul puterii centrale asupra culturii, educaţiei şi mass-media, intensificarea propagandei în rândul maselor, organizarea festivalurilor pe teme patriotice. Astfel, cultul personalităţii atinge un nivel apocaliptic.

Pentru populaţie, Epoca de Aur a fost doar un înveliş strălucitor care acoperea un strat de rugină. În contrast cu propaganda comunistă, realitatea în societatea românească era sinistră.

Încă din 1966, apar restricţii impuse divorţurilor, avorturilor şi contracepţiei, apoi vin impozitele excesive asupra cuplurilor fără copii şi obstacolele în calea emigrării. Este interzisă orice formă a culturii occidentale, era redus importul de cărţii şi filme străine. Se duce o campanie contra fustelor mini, a bărbilor şi a pletelor.

În anii ’80 situaţia s-a deteriorat atât de mult încât pâinea şi alimentele de bază erau cumpărate pe bază de cartele. Un regim alimentar „ideal” pe care trebuie să-l respecte românii, începând cu 1982, a însemnat practic înfometarea populaţiei (caloriile impuse românilor îi transformau într-un fel de deţinuţi politici).

În acelaşi timp, se plătesc bani grei pentru tipărirea şi publicare operelor lui Nicolae Ceauşescu şi ale Elenei Ceauşescu (care intrase în Comitetul Executiv în 1973 şi din 1980 devenise al doilea personaj în regimul comunist).

În 1985, penuria alimentelor şi restricţiile de energie ating cote alarmante. Programul 1 al Televiziunii Române este redus la 2 ore pe zi, programul 2 este suprimat, la fel posturile teritoriale de radio; restaurantele şi cinematografele sunt obligate să închidă la orele 22. Se raţionalizează benzina (30 litri pe lună); maşinile cu număr par circulau o duminică, iar cele cu număr impar în duminica următoare. Se întrerupea curentul în fiecare zi, becurile trebuiau să fie doar de 40W, iar propaganda ceauşistă vorbea de anii-lumină ai epocii. Totodată, combinatele energofage consumau aproape tot potenţialul energetic al ţării.

Proiectul de eliminare a „principalelor deosebiri dintre oraş şi sat” a însemnat uniformizarea societăţii prin distrugerea localităţilor. Au fost şterse de pe hartă aproape 500 de sate. Oamenii au fost mutaţi în adevărate ghetouri cubice de beton, cu toalete în curte şi fântâni în stradă.

În Bucureşti, „sistematizarea” a dus la demolarea unor biserici şi la distrugerea spectaculoasă a unui întreg cartier al oraşului pentru a se construi edificiul monumental „Casa Republicii”.

Ca în orice stat cu regim comunist, în România, Securitatea, poliţia secretă, stăpânea toate aspectele vieţii româneşti. Ea îşi gestiona propria sa filieră de societăţi comerciale şi deţinea în străinătate companii şi bănci.

Criza economică instalată în România începând cu 1978 devenea din ce în ce mai complexă, atâta timp cât Ceauşescu se crampona de principiile lui economice staliniste şi de puterea lui totalitară. Nemulţumirea oamenilor devenea tot mai acută, greva minerilor din Valea Jiului (1977) fiind un semnal important în acest sens. De asemenea, un moment dramatic se petrecea la Braşov în 15 noiembrie 1987, când marşul de protest al muncitorilor de la Uzina de camioane „Steagul Roşu” a fost reprimat şi conducătorii lui au fost arestaţi. Interesant a fost că, spre deosebire de protestul din 1977, acum au loc manifestări de susţinere pentru gestul muncitorilor braşoveni în capitalele est-europene (Praga, Varşovia, Berlinul de est şi Budapesta).

Manifestările de opoziţie care apar în sânul societăţii româneşti sunt reduse ca număr, dar simpla lor existenţă este mai importantă decât numărul în sine.

În 1989, în plină glorie a perestroikăi, congresul al XIV-lea al P. C. R. l-a reales pe Ceauşescu. Nu a existat nici o abţinere. În închiderea Congresului, în faţa Palatului Regal a fost adunată o mulţime de oameni, cuplul Ceauşescu a apărut la balcon, desfătându-se cu această manifestare de „entuziasm”, impecabil orchestrată. Era pentru ultima oară, pentru că la următoarea manifestaţie, cea din 21 decembrie 1989 mulţimea îl primeşte pe Ceauşescu cu strigăte ostile şi ameninţătoare. Era sfârşitul unui regim comunist dictatorial.