În patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României se află o piesă textilă deosebită. Este vorba despre o casulă, principalul veșmînt liturgic al clerului romano-catolic, aceasta fiind purtată deasupra tuturor celorlalte piese de vestimentație bisericească folosite în timpul celebrării euharistice.

Etimologic, casula este un cuvînt latinesc care înseamnă “căsuță”, și mai era numită și planeta sau paenula. Liturgic, ea este echivalentul occidental al phaelonion-ului din tradiția răsăriteană, adică felonul purtat de către clerul Bisericii Ortodoxe. Istoricii sînt, în majoritate, de acord asupra faptului că veșmintele liturgice ale clerului creștin își au originea într-o adaptare a vestimentației laice din Imperiul Roman, în sensul în care, comunitățile creștine timpurii, avînd ca model ritualurile Templului veterotestamentar, au dezvoltat obiceiul ca preoții acestora să poarte veșminte curate, nefolosite cotidian și dintr-un material mai bun decît cel obișnuit, pentru a putea celebra într-o manieră corespunzătoare liturghia, de aici ajungîndu-se, treptat, la veșmintele deosebit de complexe și atent lucrate cu care sîntem obișnuiți să asociem clerul creștin și astăzi.

Casula este, la origine, tocmai unul dintre aceste elemente de vestimentație romană, care acoperea ceea ce se purta pe dedesubt, adică o pînză pătrată sau rotundă în centrul căreia se afla o gaură prin care se băga capul, acoperind complet restul corpului. Aceasta formă s-a folosit și în perioada medievală timpurie, însă era anevoioasă de purtat, fiindcă era dificil ca preotul să-și folosească mîinile fără să ridice întreaga parte din față, și trebuia să fie ajutat constant de către diacon. Treptat, însă, marginile au fost tăiate și scurtate, partea din față și cea din spate rămînînd relativ egale. Astfel, dacă marginile inițial acopereau mîinile pînă la încheietură, și apoi pînă la cot, cel mai tîrziu din perioada medievală tîrzie, sau modernă timpurie, croiala a asigurat libertatea completă de mișcare a mîinilor, lungimea în lateral ajungînd cel mult pînă la umeri.

Precum celelalte veșminte liturgice, casula trebuie binecuvîntată înainte de a putea fi purtată pentru celebrarea euharistică. Atunci cînd preotul o îmbracă, actul este însoțit de o rugăciune în care casula este numită “jugul lui Christos”. De asemenea, o altă semnificație simbolică a acesteia este dată de mențiunea din rugăciunile de hirotonire, cînd episcopul, dîndu-i noului preot casula, îi spune: “Primește acest veșmînt preoțesc, prin care se arată caritatea!” în sensul de milostivire care acoperă și iartă păcatele credincioșilor.

Dintre casulele folosite în tradiția latină a Bisericii două tipuri sînt mai însemnate, numite convențional tipul roman și tipul francez. Cel roman are în jur de 110 cm lungime și 70 cm lățime, este caracterizat de ornamente cu broderii complexe, din materiale scumpe, în general în formă de cruce sau coloană, care suprapun stofa de fond, iar deschizătura pentru gît este mai alungită. Tipul francez, comun și în zona germanică și hispanică, este mai simplu ca decorație și mai rigid ca formă.

Piesa pe care o vedeți este un exemplu deosebit de artă textilă din zorii modernității, o casulă de tip roman, după cum stau mărturie atît mărimea sa, aceasta avînd o lungime de 105 cm și o lățime de 66 cm, cît, mai cu seamă, buna calitate a materialelor din care este croită și frumusețea decorațiilor, care atestă crearea ei de către meșteri talentați și pricepuți.
Casula este de formă ovală în spate și de liră în față, fiind realizată din mai multe bucăți de țesături laice.
Fâșia centrală, adică cele două coloane din față și din spate, provine dintr-o broderie renascentistă italiană, țesută cu mătase de culoare albastră și roșie pe fond galben, pe care se observă și brocartul policrom în relief, de forma unor vrejuri ascendente înflorite, de o deosebită frumusețe artistică.
Fondul casulei este o țesătură de mătase galbenă cu fir de argint, avînd ca decorație de suprafață broderii cu motive florale și vegetale, anume frunze mari de acant din catifea roșie, tivită cu mătase verde, croite în lateralele coloanelor și în jurul deschizăturii de la gît.
Marginile casulei, și ale celor două coloane centrale, sînt tivite cu panglică țesută din fire metalice și de mătase argintie. În partea superioară, panglica, suprapusă decorației de suprafață, întretaie în formă de V coloana din spate și face legătura cu coloana din față, probabil dintr-o necesitate tehnică, de întărire a părții centrale a casulei, căci din punct de vedere estetic reprezintă, evident, un dezavantaj.

Această casulă provine din fondul celebrei biblioteci Batthyaneum din Alba Iulia, cu numărul de inventar 261 (242, numărul vechi). A intrat în patrimoniul acesteia în anul 1912, odată cu marile transformări realizate aici de către directorul de atunci, Robert Szentivanyi: construirea spațiului numit Tezaur, mutarea manuscriselor și a incunabulelor din Aula Magna în Tezaur și constituirea unui spațiu expozițional. Mai apoi, a ajuns în custodia Muzeului Național de Istorie a României în anii premergători deschiderii oficiale din mai 1972, cînd au fost organizate colecțiile muzeului, primind numărul de inventar C1503. Piesa este, deci, din Transilvania și datează din secolele XVI-XVII.

În legătură cu acest ultim punct, istoria Transilvaniei în perioada modernă timpurie, cea a secolelor XVI-XVII, este una deosebit de complexă, în special din punctul de vedere religios, care ne interesează direct pentru acest obiect de artă religioasă.
În momentul destrămării Regatului Ungariei, după înfrîngerea în fața otomanilor la Mohacs în 1526 și ocuparea Budei în 1541, în Transilvania s-a resimţit dispariţia cadrului social şi religios format timp de mai multe secole. În urma presiunii exercitate de sultan, Transilvania s-a constituit ca principat aflat sub suzeranitate otomană, această metamorfoză a regiunii oferind un cadru favorabil extinderii reformei. Ideile lui Martin Luther s-au încetăţenit prima dată printre saşi şi au ajuns în oraşele cu populaţie mixtă, precum Clujul, prin intermediul predicatorilor saşi. Acesta a fost primul pas al unei acțiuni care avea să ducă, într-un timp relativ scurt, la trecerea la lutheranism a populației săseșți și la calvinism a unei mari părți din populația maghiară.
În 1542 a murit Ioan Statileus, episcopul romano-catolic al diecezei Transilvaniei, însă, regina Izabella Jagiello, soția defunctului rege Ioan Zapolya și regentă în numele fiului ei Ioan Sigismund, a decis, din motive politice și financiare, să nu mai permită ocuparea scaunului episcopal. Forțați să părăsească Buda după cucerirea otomană, regina și fiul său s-au mutat în palatul episcopal de la Alba-Iulia, intrând în posesia acestuia și a domeniilor și veniturilor episcopiei. Astfel a început decăderea episcopiei romano-catolice transilvănene. Cu excepția unor vicari și a unor episcopate efemere, de cîțiva ani, datorate unor conjuncturi politice favorabile, creștinii romano-catolici nu au putut avea episcop stabil timp de 160 de ani în Transilvania, pentru ca să nu ceară – ca urmaș legal îndreptățit – retribuirea clădirilor și domeniilor episcopale de la vistieria princiară.
Pentru scurt timp, între 1551–1556, cînd Transilvania a ajuns sub domnia regelui Ferdinand I de Habsburg, catolicii au primit un episcop în anul 1553, în persoana lui Paul Bornemissza care însă a trebuit să părăsească țara trei ani mai tîrziu. Anul 1556 a fost, de altfel, anul tragic al episcopiei: prin hotărâre a Dietei au fost secularizate bunurile episcopiei, capitlul, conventul de la Mănăștur din Cluj, mănăstirile și alte bunuri ale parohiilor, și ca venituri publice, au fost încredințate reginei Izabella și fiului ei Ioan Sigismund. Prin aceasta decizie a fost, practic, distrusă instituția diecezei de Transilvania, fondată, conform tradiției, în anul 1009 de însuși regele Ștefan cel Sfînt. Suferința romano-catolicilor a atins apogeul zece ani mai tîrziu, în 1566, cînd Stările principatului, deja preponderent protestante, au exclus preoții catolici din țară, credincioșii ajungînd, deci, în situația de a nu-și mai putea trăi credința. Din acest moment, Transilvania a devenit, pentru catolicism, spațiu de misiune și contrareformă.

În anii următori, dietele au emis mai multe legi privitoare la confesiune, considerate documentele fundamentale ale libertății religioase din Transilvania. Ele acordau o oarecare toleranță și libertate religioasă în principatul eterogen din punct de vedere etnic și politic, dar, în același timp, aceste legi au favorizat definitivarea reformei, prin stabilirea celor patru confesiuni recepte – luteranismul, calvinismul, unitarianismul și romano-catolicismul. Catolicii erau, însă, liberi doar teoretic, apărând pe lista confesiunilor acceptate, dar în realitate erau paralizați, atît ca instituție, cît și în ceea ce privește practicarea credinței, din cauza lipsei episcopilor, preoților și a ordinelor călugărești. Singurii care aveau o situație mai dificilă, teoretic, erau ortodocșii români, cu statut doar de religie tolerată, deși erau majoritari ca populație, dar aceștia, totuși, aveau avantajul de a avea cler și călugări, precum și mănăstiri și biserici.

În dieceza rămasă fără episcop romano-catolic, au avut un rol important iezuiții, începând din anul 1579, apoi franciscanii din 1632. Principele transilvănean Ștefan Bathory, devenit și rege al Poloniei, a fost cel care a chemat iezuiții în Transilvania. Primele reşedinţe ale acestora au fost în abația de la Mănăștur din Cluj și la curtea principelui de la Alba Iulia. Călugări dedicați vocației lor, pe lângă învățătură, recunoscută și de protestanți, în acea perioadă fiind o nevoie sporită de dascăli în principat, aceștia s-au oferit și pentru munca pastorală, iar în urma slujirii lor conștiincioase, rândurile catolicilor au sporit numeric și spiritual. Rezultatele muncii lor de zece ani au atras însă gelozia cercurilor reformate. După moartea lui Ștefan Bathory, Stările din Transilvania, în adunarea Dietei de la Mediaș din 1588, au pus condiţia izgonirii iezuiţilor pentru a-l declara major pe Sigismund Bathory şi a-i da dreptul la tronul principatului, și, astfel, călugării au fost expulzați prin lege.
Dieta din 1595 de la Alba Iulia a anulat hotărârea de la Mediaș și a permis reîntoarcerea iezuiților în Transilvania. Misiunea lor, deși legalizată, s-a dovedit a fi efemeră. Principele Ștefan Bocskai a interzis activitatea iezuiților în 1606, interdicție pe care Dieta convocată de Sigismund Rákóczi, la Cluj în 1607, a întărit-o, neținând cont de protestul nobilimii catolice. Expulzarea nu a însemnat însă plecarea lor definitivă, căci mulți au rămas, deghizați în preoți diecezani, sau sub o identitate falsă, în secolul al XVII-lea, un număr de 120 de iezuiți desfăşurînd, practic, muncă de apostolat pe teritoriul principatului. Principele Gabriel Bethlen le-a ușurat situația, dându-le voie să deschidă școli în mai multe locuri, dar viața lor a rămas într-un permanent pericol, această perioadă fiind cea în care a apărut în cărțile iezuite zicala: „Iezuiții trebuie să fie pregătiți să meargă oriunde, chiar și în Transilvania!”.
Nobilimea ardeleană a încercat să soluționeze criza de preoți romano-catolici cerând franciscani din provincia bosniacă. Franciscanii bosniaci, conduși de Ștefan Szalinai, s-au stabilit în 1632 în Transilvania. Szalinai avea împuternicire pentru activitatea sa de la Congregatio de Propaganda Fide de la Roma, și dispunea, în acelaşi timp, de o scrisoare de protecţie primită de la principele Gheorghe Rákóczi. Astfel, între anii 1641–53, Szalinai a organizat numeroase vizite pastorale în parohiile diecezei, în calitate de vicar numit de principe, încercînd să suplinească lipsa unui episcop. Rolul său a fost continuat, mai tîrziu, de franciscanul Cazimir Domokos, între anii 1668–1677. Cu numire de vicar și titlul de episcop de Koron, ținut în secret față de principele Mihail Apafi, acesta a activat, practic, și ca episcop al Transilvaniei. Tot din rândurile franciscanilor transilvăneni s-a evidențiat Ioan Kájoni, care a înființat o tipografie la Șumuleu Ciuc în 1676, editând cărți religioase și didactice, cea mai cunoscută fiind culegerea de cântece Cantionale Catholicum, folosită apoi secole la rând pe tot cuprinsul Transilvaniei la liturghii.
Spre sfârşitul domniei principelui Mihail Apafi, care a murit în 1690, a avut loc o schimbare politică, care a adus cu sine îmbunătățirea soartei catolicilor ardeleni. În pragul acestei noi epoci călugării activau mai organizat, evidențiindu-se mai ales în organizarea şi dezvoltarea învăţământului. În ultimele zile ale principatului, în Estelnic, comitatul Trei Scaune, actualul județ Covasna, a luat ființă una din cele mai renumite școli ale Transilvaniei, înființată de preotul paroh Moise Nagy și condusă de călugări franciscani, care a fost apoi continuată de școala din Kanta, actualmente cartier din Târgu Secuiesc.
Din 1690, Transilvania a devenit o provincie cu guvern independent, ca parte a Imperiului Habsburgic. Viața juridică și cea religioasă a fost reglementată de Diploma Leopoldină din 1691, eliberată de împăratul Leopold I. Această schimbare de regim a fost benefică pentru credincioșii catolici, pentru că, fideli tradițiilor, dar și din interes pentru Imperiu, împăraţii Habsburgi au favorizat Biserica Romano-Catolică, ai cărei fii iluștri erau. În această perioadă a început restaurarea diecezei, bineînțeles în conformitate cu obiceiurile timpului, excluzând convertirile forțate și expulzarea celor de alte confesiuni, unul dintre cele mai semnificative evenimente al istoriei diecezane fiind întoarcerea episcopului la Alba Iulia, în 1716. Din acest moment viața diecezei și-a reluat o cale normală, pe care o nu mai avusese de aproape două secole.
Originea casulei noastre este, din păcate, o enigmă, însă, avînd în vedere contextul istoric și felul în care a fost realizată, este posibil să fi fost creată din materiale care i-au aparținut unui nobil ardelean romano-catolic, posesor al resurselor pecuniare necesare cumpărării unor asemenea textile italienești, și utilizate pentru a croi acest veșmînt liturgic, probabil necesar unuia dintre preoții iezuiți sau franciscani, misionari în Transilvania acelor vremuri dificile pentru catolicismul ardelean, piesa ajungînd apoi, în vremurile de pace ale Habsburgilor, în patrimoniul Bibliotecii Bathyaneum, de unde, mai târziu, a fost preluată și integrată în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României.

Bibliografie:

– Registrul de inventar al Bibliotecii Batthyaneum.
– Registrul de inventar al Muzeului Național de Istorie a României.
– Istoria Transilvaniei, volumul II (de la 1541 până la 1711), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyari Andras, ediția a III-a, Academia Română Centrul de Studii Transilvane / Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Cluj-Napoca / Deva, 2016.
– Istoria Românilor, vol. 5, O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), coord. Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, București, 2003.
– Marton, Joszef, Imagini din istoria milenară a archidiecezei romano-catolice de Alba-Iulia, în Studia Theologica Transilvaniensis, nr. 13 (2010/Supplementum II).
– Chasuble (The Catholic Encyclopedia) (https://www.newadvent.org/cathen/03639a.htm).
– Rusu, Adrian Andrei, Episcopia Catolică a Transilvaniei (scurtă sinteză)(http://www.medievistica.ro/texte/discipline%20conexe/istoria%20bisericii/EpiscopiaTransilvaniei.htm).