Lapidarium

08/04/2020

Columna

08/04/2020

I am text block. Click edit button to change this text. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo.

tezaur 1

I am text block. Click edit button to change this text. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo.

tezaur 2

I am text block. Click edit button to change this text. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo.

Astfel, în timp ce prezenţa runelor sugera atribuirea tezaurului unui neam germanic, confruntarea cu izvoarele scrise a evidenţiat personalitatea lui Athanaric, „Judex potentissimus”, unul dintre conducătorii vizigoţilor, protagonist în evenimentele declanşate de apropierea hunilor. Bazat cu precădere pe câteva pasaje din Istoria Romană a lui Ammianus Marcellinus, scenariul propus a fost cel al ascunderii tezaurului în contextul refugierii în Imperiu a vizigoţilor lui Atanarich. Conform acestei teorii, tezaurul ar fi fost îngropat cel mai târziu în 381, anul în care Athanaric ajunge la Constantinopol. Cu toate acestea, considerarea cu precădere a argumentelor arheologice în încercarea de încadrare cronologică a tezaurului de la Pietroasa în integralitatea sa şi a fiecărei piese în parte sugerează datarea mai târzie a unor piese şi deplasează momentul depunerii tezaurului către prima jumătate – mijlocul secolului al V-lea, în această situaţie tezaurul putând fi atribuit ostrogoţilor. Dintre piesele păstrate, patera a fost lucrată în jurul anului 360, cana cândva la sfârşitul secolului al IV-lea sau la începutul secolului V, vasele poligonale, fibulele şi colanele probabil în prima jumătate a secolului al V-lea. Aspectul de astăzi al tezaurului este rezultatul mai multor distrugeri şi restaurări, după descoperire acesta având parte de o „existenţă” foarte aventuroasă. De la ţăranii care l-au descoperit, Ion Lemnaru şi Stan Avram, a fost cumpărat şi a ajuns în mâna anteprenorului Verussi, pe vremea aceea însărcinat cu supravegherea construcţiei unui pod peste pârâul Câlnău. În dorinţa de a face piesele cât mai compacte şi mai uşor de transportat acesta le-a lovit cu toporul. Din tezaurul compus iniţial se pare din 22 de vase şi podoabe de aur s-au putut recupera numai 12, succes datorat însă doar interesului deosebit manifestat de Banul Mihalache Ghica, posesorul unei renumite biblioteci şi colecţii de antichităţi, pe atunci vornic al Departamentului Treburilor Dinăuntru, un fel de ministru de interne, şi totodată frate al domnitorului de atunci al Tării Româneşti, Alexandru Ghica. Prin intermediul Banului Mihalache Ghica tezaurul a devenit destul de repede cunoscut în mediul savant fără a se bucura încă de o foarte mare popularitate în mediile mai puţin instruite. Această popularitate va fi obţinută abia după 1867, anul marii expoziţii universale de Paris organizată sub înaltul patronaj al lui Napoleon al III-lea. Special pentru acest eveniment, Alexandru Odobescu va superviza restaurarea pieselor de către un bijutier parizian. Cu aceeaşi ocazie a fost realizată şi o vitrină [vitrina.jpg], gândită să pună în valoare frumuseţea obiectelor şi, în acelaşi timp, printr-un sistem de închidere special, care permitea transformarea sa în seif pe timpul nopţii, să le asigure toată securitatea. Reîntors în ţară, la nici zece ani după ce îşi obţinuse faima internaţională, la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1875, într-o noapte în care îngrijitorii Muzeului de Antichităţi, aflat pe atunci în clădirea Universităţii, au uitat să închidă vitrina şi să o transforme în seif, tezaurul a fost furat. Emoţia a fost atunci foarte mare, şi pentru recuperarea sa a avut loc o întreagă desfăşurare de forţe. La începutul anului 1876 tezaurul a fost recuperat dar, din păcate unele piese avuseseră mult de suferit, colanul cu inscripţie fiind cel mai deteriorat. După ce în anul 1884 trece printr-un incendiu şi pentru a fi salvat este aruncat pe fereastră, în a doua jumătate a aceluiaşi an face o călătorie la Berlin de unde s-a întors cu o faţă nouă, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. Această ultimă restaurare a fost realizată de Paul Telge, un orfevrier german care a lucrat şi pentru Casa Regală a României. Un alt moment foarte important al biografiei tezaurului este anul 1917, când împreună cu tot tezaurul României este trimis la Moscova. De acolo el s-a întors abia în 1956, când Uniunea Sovietică a restituit României tezaurul artistic trimis în timpul Primului Război Mondial. Din 1971, anul inaugurării, tezaurul de la Pietroasa a putut fi admirat în expoziţia Tezaur Istoric a Muzeului Naţional de Istorie a României.

Semnificaţia pieselor din tezaurul de la Pietroasa s-a schimbat continuu de-a lungul istoriei lor în funcţie de conjunctura în care au fost manipulate. Vasele pot fi văzute evoluând atât în mediu sacru cât şi profan, ceremonia religioasă presupunând adesea şi banchetul, iar „podoabele”, ca însemne de statut, folosite pentru marcarea şi afirmarea poziţiei sociale, poartă în sine sacralitate presupusă de investitură. Fiecare în parte au însă propria lor biografie, unele au fost lucrate probabil în Imperiu, iar altele în spaţiul „barbar” din afara acestuia, un timp au fost apoi folosite sau tezaurizate, participând la jocul negocierii statutului unor indivizi sau chiar a unor comunităţi întregi, pentru ca apoi selectarea şi depunerea lor împreună să le confere o semnificaţie comună, transformându-le peste secole într-o descoperire arheologică şi apoi în exponate. Încercarea de a oferi un răspuns întrebărilor legate de tezaurul de la Pietroasa devine un proces complicat, în care privirea de ansamblu şi cercetarea detaliilor capătă o pondere comparabilă. Fiecare răspuns şi fiecare detaliu în parte nasc alte întrebări şi astfel, încercând să îi descoperim tainele şi semnificaţiile de dinainte de depunere, îi ducem mai departe povestea şi îi construim istoria de după descoperire.