„Dacia. Ultima frontieră a romanității”

Organizați în puternice uniuni de triburi, semințiile de dacii liberi de la frontierele de nord și de răsărit ale provinciei Dacia, domină, din punct de vedere economic, politic și militar, zona rămasă în afara frontierelor imperiale. Relațiile lor cu romanii sunt fluctuante, de la calitatea de aliați până la numeroase conflicte sau expediții de jaf, atrași de mirajul și bogațiile lumii romane. Astfel, pentru granița nordică se constată un contact direct, generator al unui facies cultural specific, între triburile de daci liberi și vandali, un neam germanic în migrație; pentru frontierele de răsărit, neamul carpilor și cel al costobocilor se individualizează ca orizont cultural distinct dar și ca actor activ, aliat sau inamic, în relație cu Imperiul Roman, cu sarmații și cu goții.

La sfârșitul secolului I p.Chr. se constată un contact direct al dacilor din nordul viitoarei provincii cu neamul germanic al vandalilor. În urma transformărilor generate de războaiele marcomanice, prezența triburilor germanice, descrisă arheologic prin “cultura Przeworsk”, poate indica o strămutare intensivă de populație germanică. Conviețuirea cu vandalii a crescut numărul de așezări umane, a modificat tabloul etnic al regiunii și probabil că a produs transformări sociale, greu de distins doar pe baza surselor arheologice. S-a format un mediu cultural barbar, cu elemente preluate de la dacii liberi și populațiile germanice și cu permanente contacte cu lumea romană, care a dăinuit până la începutul secolului al V-lea. p. Chr. Interacțiunea dintre aceste culturi materiale „barbare” a fost caracterizată, de asemenea, și de un intens proces de romanizare.

Costobocilor, o ramură nordică a dacilor, le sunt atribuite o serie de incursiuni de jaf în teritoriile Imperiului Roman. Cel mai puternic atac este cel din anul 170 p.Chr. când ajung până în Grecia. Din punctul de vedere al culturii materiale le este atribuită cultura Lipița iar izvoarele păstrează numele unui rege costoboc, Pieporus. Carpii, la est, dezvoltă o civilizație materială specifică în secolele II – III p. Chr., în care un rol important îl ocupă producția ceramică de tradiție dacică. Adesea sunt inamici ai Imperiului, în alianță cu goții sau alte neamuri, mulți dintre împărații secolului III p. Chr. purtând titlul de Carpicus Maximus – „învingător al carpilor”. Dacii liberi din sud se manifestă sub forma culturii Chilia – Militari, cu foarte multe influențe romane.

În secolul I p.Chr., pe teritoriul Daciei au început să pătrundă două mari ramuri ale populațiilor de neam iranian. În partea de vest, în Câmpia Tisei, au pătruns, la începutul secolului, sarmații iazigi, iar în est, în Moldova și Muntenia, sarmații roxolani. Deplasarea sarmaților spre teritoriile locuite de daci sau situate la granița Imperiului Roman a avut loc treptat, în mai multe etape (sfârșitul secolului I și începutul secolului al II-lea p.Chr., sfârșitul secolului al II-lea p.Chr. și prima jumătate a secolului următor, sfârșitul secolului al III-lea p.Chr.). Inițial, pătrunderea comunităților sarmatice s-a făcut cu acordul și sub supravegherea Imperiului Roman. În Câmpia Română și estul Moldovei, aceste grupuri s-au stabilit atât în preajma limesului dunărean, cât și în bazinele inferioare ale marilor râuri.
Anumite grupuri de sarmați au fost aliate cu dacii în lupta împotriva romanilor, însă pare să fie vorba, mai degrabă, de cei din stepele nord-pontice, decât de comunitățile din Câmpia Tisei sau cele de la Dunărea de Jos.
Sarmații roxolani sunt cunoscuți arheologic doar prin complexe funerare. Mormintele lor se caracterizează prin ritul inhumației și un inventar funerar, în general modest, ca număr de piese și ca valoare materială. Printre piesele specifice culturii sarmatice se pot menționa: pumnalele cu inel la mâner, podoabele de aur, ceramică lucrată cu mâna, accesoriile vestimentare, mărgele diverse, oglinzile cu tamga, evantaiele, cuțitele, fusaiolele.
Descoperirile funerare mărturisesc despre relațiile grupurilor sarmatice cu lumea sedentară din zonă, mai precis cu Imperiul Roman și comunitățile dacice. Piesele provenite din atelierele romane constau, cu precădere, din podoabe, piese de port, vase ceramice și de metal. De la comunitățile dacice, sarmații au preluat, mai ales, ceramică comună. Numărul relativ mic al pieselor provenite din Imperiul Roman sau din lumea dacică, ca și valoarea lor redusă sugerează că aceste bunuri erau achiziționate printr-un comerț modest de graniță. În complexele funerare sarmatice se remarcă și apariția unor importuri exotice, provenite din zona Golfului Persic sau Oceanul Indian, melci cauri, ghiocuri sau coral.

Așezarea sarmaților în apropierea graniței Imperiului Roman a avut drept consecință anumite schimbări în modul de afișare a statutului elitelor. La sfârșitul secolului I p.Chr., se observă sublinierea, în cadrul funeraliilor, a statutului social înalt, prin înmormântările în tumuli, depunerea unui inventar funerar prestigios, dovedind un acces privilegiat la produsele procurate din Imperiul Roman. Începând cu sfârșitul secolului al II-lea p.Chr., apare un nou mod de marcare a statutului social înalt, mai puțin ostentativ, caracterizat prin numărul mai mare și diversitatea pieselor depuse, în special, în mormintele feminine.
Chiar dacă poetul Ovidius scrie, la începutul secolului I p.Chr., despre sarmații stabiliți la Tomis, oraș grecesc, devenit roman, totuși, descoperirile funerare sarmatice din provincia Moesia Inferior sunt foarte puține, observabile mai ales în zona actualului oraș Galați, prin câteva morminte aparținând unor persoane feminine de rang înalt. Pătrunderea sarmaților în Imperiul Roman a avut mai degrabă un caracter excepțional, fiind vorba, mai ales, de femei (așadar, de migrații individuale), cu un statut de elită afișat într-un mod tipic perioadei mai timpurii, deși în zonele de origine ale sarmaților se renunțase, între timp, la acest comportament funerar.