„Dacia. Ultima frontieră a romanității”

Între secolele al IX-lea/VIII-lea și al VII-lea a a.Chr., teritoriul actual al României va fi fost locuit de o populație antică cunoscută sub numele de traci, a căror sorginte se leagă de un grup indo-european nordic. Din punct de vedere arheologic, pentru majoritatea regiunilor din zona Munților Carpați și a Dunării de Jos se cunosc descoperiri tipice culturii Basarabi, caracterizată prin stilul distinct de ornamentare a ceramicii, dar și prin anumite tipuri de obiecte din bronz și fier (arme, piese de port / podoabe și piese de harnașament).
Aceasta este documentată inegal prin săpături arheologice în cuprinsul ariei sale de răspândire (regiunile Srem, Vojvodina, Banat, Oltenia, Transilvania, Muntenia, sudul Moldovei, precum și zona centrală Basarabiei, dar și spațiul dintre Dunărea de Jos și munții Balcani) și marchează trecerea treptată de la preistorie către protoistorie, o perioadă în care sunt sesizabile prin descoperiri arheologice varii influențe răsăritene și sudice, toate acestea fiind prezente într-un mediu local, aparent unitar prin aria de răspândire vastă a stilului ceramic amintit.
Mai apoi, pentru perioada târzie a primei epoci a fierului (secolele VII/VI a.Chr.), sunt cunoscute alte serii de descoperiri arheologice ale unor „grupuri” culturale caracterizate prin necropole tumulare situate în zona deluroasă de la poalele Carpaților Meridionali și a celor de Curbură. În secolele VII și VI a.Chr., aceste regiuni cunosc o creștere a influențelor popoarelor nomade din ținuturile de la nord de Marea Neagră (cunoscute generic drept sciți), dar și ale triburilor din Balcanii de sud și de vest și din Europa Centrală, toate acestea fiind specifice grupului arheologic Ferigile-Bârsești. Odată cu așezarea coloniștilor greci pe coasta de nord-vest a Mării Negre la mijlocul secolului al VII-lea a.Chr., ținuturile locuite de tracii nordici intră în faza istorică.

Locuitorii care au creat ceea ce este cunoscut sub denumirea de cultura Basarabi au fost în contact permanent cu mai multe populații antice vecine. Unele interacțiuni au fost pașnice, anume schimburi de bunuri și credințe, dar în zonele periferice vor fi existat, de asemenea, conflicte privind stăpânirea supra unor ținuturi și resurse. În secolele al IX-lea/VIII-lea și al VII-lea a.Chr., cele mai importante relații „culturale” au fost cu triburile illyre care au trăit în Balcanii de vest.
În secolele al VII-lea și al VI-lea a.Chr., populațiile de la nord de Dunărea de Jos au interacționat mai frecvent cu triburi nomade din stepele răsăritene – așa-numiții sciți, care au migrat spre vest și s-au stabilit în zonele estice și centrale ale teritoriului actual al României (în Dobrogea, Moldova și Transilvania). Aceste populații nomade au avut un impact decisiv asupra stilului de luptă al comunităților locale, deopotrivă în ceea ce privește tipurile de arme, cât și tehnicile de acest fel. Între secolele al V-lea și cel dintâi a.Chr., influența civilizațiilor greacă și elenistică s-a răspândit în întreaga regiune cuprinzând zonele de la est și sud de Carpații și până la Dunărea de Jos.

În mod tradițional, populațiile antice locale din Europa Centrală și de Sud, la sfârșitul primei epoci a fierului, luptau pedestru, cu sulițe, topoare cu două tăișuri, pumnale și spade (scurte), dar foarte probabil și apărați de scuturi, cu platoșe și căști de protecție din piele, mărșăluind în rânduri apropiate. Doar câțiva nobili din elita războinică purtau platoșe și coifuri din bronz, unii chiar utilizând care de luptă. Descoperirile arheologice din secolele al VII-lea și al VI-lea a.Chr. indică folosirea unui nou stil de luptă în regiunea Munților Carpați și bazinul Dunării de Jos, în etapa târzie a culturii Basarabi (și mai ales în perioada grupului Ferigile- Bârsești): războinici călare, care foloseau arcuri și săgeți, dar și o spadă scurtă (numită akinakes), pe care nomazii o importaseră din Persia antică (Imperiul Ahemenid).

Noul stil de luptă călare, care a apărut în această parte a Europei în secolele VII-VI a.Chr., pare să fi fost adoptat de elită și de alte categorii de războinici, ca urmare a influențelor triburilor nomade răsăritene.
Astfel, calul a devenit un simbol esențial al celui mai înalt statut social (și ulterior politic). Mai mult decât atât, anumiți cai, folosiți atât în luptă, cât și pentru etalarea puterii și a rangului, erau echipați cu ansambluri bogate de accesorii de harnașament din bronz, argint și aur. Adesea, asemenea cai importanți își însoțeau stăpânii în viața de apoi, ca element definitoriu al stilului de viață aristocratic sau regal al acestora.

În lipsa surselor scrise, se cunosc foarte puține lucruri despre panteonul populațiilor nord-tracice identificate arheologic prin cultura Basarabi și grupul Ferigile-Bârsești. Artefactele arheologice din secolele al VII-lea și al VI-lea a.Chr. oferă doar informații parțiale despre sistemul lor de credințe. Cele mai multe sunt legate de practici funerare, cum ar fi depunerea obiectelor personale, ornamentelor, armelor și ofrandelor de mâncare și băutură alături de cadavre îngropate sau, mai rar, incinerate sub tumuli, dar anumite descoperiri indică folosirea magiei, sugerată de mici idoli antropomorfi sau zoomorfi din lut.
Lumea spirituală și religioasă a nomazilor din stepă din perioada protoistorică care s-au stabilit pe teritoriul actual al României este evocată de piese singulare, cum ar fi cazane mari de bronz, interpretate ca obiecte rituale folosite pentru sacrificiile animalelor, statueta unicat a zeiței (Anaïtis ?) sau stelele funerare din piatră ale războinicilor, care-i înfățișează schematic cu pumnale akinakai, arcuri și topoare, monumente care au fost ridicate peste movile funerare.

Acest coif princiar din aur este un artefact arheologic excepțional, care aduce lumină asupra lumii elitei tracice care a trăit la nord de Dunăre în timpul tranziției de la perioada timpurie la cea târzie a primei epoci a fierului (mijlocul secolului al V-lea a.Chr.). De asemenea, acesta oferă informații prețioase despre evoluția armelor locale și a artelor figurative sub influențele orientale și grecești.
Coiful este o descoperire singulară, probabil o ofrandă, depusă pe vârful unui deal înalt cu vedere asupra întregii zone înconjurătoare.
Partea frontală este decorată cu o pereche de ochi apotropaici (un element tipic coifurilor getice princiare din secolele V-IV a.Chr.), iar pe obrăzare sunt redate scene care înfățișează sacrificarea unui miel de către un personaj care poartă un costum în stil oriental, în vreme ce pe partea dorsală sunt figurate animale fantastice: grifoni și sfincși.