În a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr. celții pătrund pe teritoriul României, în bazinul carpatic, prezența lor fiind documentată arheologic până în secolul al II-lea a.Chr.
Orizontul celtic s-a caracterizat printr-un pronunțat aspect rural, fapt care se reflectă și în practicile funerare. Comunitățile, având un număr mic de indivizi, erau împărțite în grupuri familiale sau clanuri. Așezările cercetate (Ciumești, Cicir, Giarmata etc.) se situează în zonele fertile pe terasele și luncile râurilor. Spre deosebire de așezări, necropolele (Ciumești, Pișcolt, Apahida, Fântânele, Aiud etc.) ocupă, de regulă, poziții mai înalte, din apropierea așezărilor, pentru a putea fi vizibile.
Cimitirele celtice reflectă o cultură materială ce individualizează clar statutul în societate al defunctului, inventarul spectaculos al mormântului căpeteniei de la Ciumești fiind emblematic în acest sens.




