Prima mențiune a unui dinast get este cea a regelui Charnabon și provine dintr-o tragedie pierdută a lui Sophocles, Triptolemos.
Ulterior, o serie de izvoare scrise dar și artefactele arheologice au transmis informații despre conducători ai centrelor de putere, începând cu secolul IV a.Chr.: Dromichaites, Moskonos, Zalmodegikos, Oroles, Rhemaxos, Zoltes, Dapyx și Zyraxes.
O „creștere a puterii dacilor” este sesizată în secolele II-I a.Chr., în timpul lui Rubobostes (variantă a numelui lui Burebista, la unii autori), primul dinast din perioada clasică a civilizației dacice. Au ajuns până la noi numele a câtorva dintre acești regi respectiv Burebista, Comosicus, Koson, Scorilos, Duras-Diurpaneus și Decebal.
Aceștia se manifestă ca monarhi cu toate prerogativele: au reședințe fortificate, uneori, bat monedă proprie, au o autoritate ce le permite instituirea anumitor interdicții (de exemplu, tăierea viilor pentru combaterea efectelor alcoolismului, în vremea lui Burebista).
Regii daci se manifestă activ și în cadrul relațiilor internaționale, stabilind sisteme de alianță și intervenind în frământările politice de la Roma, în timpul războaielor civile.
Tezaur dacic de brățări regale de aur
Sarmizegetusa Regia – Muchea Cetății (Grădiștea de Munte, com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara)
Mijlocul sec. I a. C.
Cele două brățări dacice de aur prezente în expoziție fac parte dintr-un tezaur de șase piese similare, descoperit în luna martie 1999, pe culmea care străjuiește Zona Sacră de la Sarmizegetusa, în cursul unor operațiuni ilegale de detecție cu ajutorul detectoarelor de metal. Ulterior, piesele au fost exportate ilegal și recuperate de autoritățile judiciare române, în cooperare cu omologii lor din SUA, Elveția și Germania. În anii 1999-2001, în împrejurări similare, au mai fost descoperite alte patru tezaure reunind brățări din același metal, uneori, asociate și cu monede de aur, sau și cu podoabe și monede de argint, în mai multe locații situate în zona sanctuarelor de la Sarmizegetusa Regia. Din cele 24 de brățări de aur au fost recuperate, până în prezent, 13 piese, cântărind 12,6334 kg.
Cele două brățări regale dacice de aur prezente la Madrid fac parte din grupul brățărilor polispiralice masive, cu plăcile decorate cu palmete și terminate cu capete de dragoni înaripați. Atribuirea culturală către daci a versiunii în argint sau argint aurit a acestui tip de artefacte arheologice, făcută deja de cercetătorii de la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost confirmată și întărită de cercetările din ultimele decenii. Brățările polispiralice cu plăcile decorate cu capete de dragoni sunt piese realmente impresionante prin caracteristicile lor fizice, cântărind 1076,72 g (nr. inv. 326691), respectiv 1115,31 g (nr. inv. 326692) și având lungimi desfășurate de 268 cm și 282 cm, dar și prin forța realizării tehnice și artistice.
Cercetările au permis reconstituirea tehnicii și instrumentelor folosite de bijutierii daci pentru realizarea lor. Ele au fost modelate prin batere la rece, cu instrumente de lemn, pe nicovale din același material, pornindu-se de la un lingou de aur de cca 50×2 cm. Ulterior, după modelare, pe plăcile terminale erau aplicate poansoane de bronz, care imprimau palmetele și se realizau detaliile anatomice ale dragonilor cu ajutorul dăltiței gravorului și cu un set de poansoane cu capetele semisferice. În final, piesele, nu erau finisate prin șlefuire cu materii abrazive și erau, pur și simplu rulate, pe un tambur de lemn și depuse în Tezaurul regal dacic, în starea în care au ieșit din atelier. Spre deosebire de confrații lor contemporani din lumea mediteraneeană, bijutierii daci au tratat brățările ca pe niște obiecte de fier, “forjându-le” și aplicând poansoanele ca pe niște ștanțe monetare.
Analizele atomice și nucleare realizate la București, Paris, Berlin și Legnaro (Italia) au dovedit că toate brățările dacice de aur au fost produse din aur aluvionar, nerafinat (fapt ce a condus la păstrarea nealterată nu numai a argintului și cuprului aflat în aliajul natural, dar și a urmelor de staniu, stibiu și telur pe care-l conținea). Datorită acestui fapt, brățările au un conținut de aur foarte variabil, de exemplu, piesa cu nr. de inv. 326691 – conține 782‰ Au (18,80 carate), în timp ce cea cu nr. de inv. 326692 – avea un conținut mai ridicat de metal galben – 824‰ Au (19,80 carate). Aurul aluvionar provenea din zăcăminte localizate la cca 80-120 km spre nord de Sarmizegetusa Regia, în zona minieră Ruda-Brad și în valea râului Arieș, toate parte a celebrului Patrulater aurifer transilvănean. În această regiune exploatarea aurului a început încă din Preistorie și a continuat și sub daci, romani, în Evul Mediu, până în epoca modernă. Se estimează că de-a lungul istoriei, regiunea a produs mai multe mii de tone de aur și zeci de mii de tone de argint, fără a mai lua în calcul cuprul și alte metale neferoase.
Concentrarea exclusivă descoperirilor de brățări de dacice aur la Sarmizegetusa Regia, în capitala Daciei pre-romane, în zona sanctuarelor, raritatea și greutatea lor considerabilă (variind între 682,30 și 1196,02 g) ne îndeamnă să le considerăm ca fiind legate de regalitatea dacică, ca instituție. Mai exact, erau atribute simbolice ale puterii regale, rezervate membrilor clanului regal. Imaginea dragonilor înaripați care împodobește aceste brățări reprezintă prototipul creaturilor fantastice care figurau pe stindardele armatei dacice (draco), reprezentate pe Columna lui Traian, mai bine de un secol și jumătate, după primele atestări ale acestui motiv figurativ pe podoabele de aur. Considerăm că, inițial, dragonul înaripat era reprezentarea unei divinități protectoare a clanului regal dacic, devenit, odată cu trecerea timpului, emblema simbolică a statului și acestui popor, sub forma figurată a stindardelor militare. De notat că stindardul dacic cu dragonul său, draco, a supraviețuit cuceririi romane, fiind adoptat și cunoscând o lungă carieră, în calitate de simbol militar imperial, de unde a trecut la bizantini și la francii carolingieni.
Studiind cu atenție detaliile reprezentărilor de dragoni înaripați, constatăm că pe brățări sunt redate două “varietăți” ale acestor ființe mitice – unii cu corpul acoperit cu blană (nr. de inv. 326691) și alții cu corp de reptile (nr. de inv. 326692).
Brățările dacice regale de aur, care au ajuns până la noi, constituie o mică parte ale unor impresionante ofrande, religioase efectuate în anii 40-30 a. C. Asemenea sacrificii de obiecte foarte prețioase, de aur și argint, au fost oferite zeilor de către regii daci care controlau nucleul statal și centrul sacru din zona Munților Orăștiei, care i-au succedat lui Burebista (post cca 44 a. C.), în semn de recunoștință sau pentru a-i îmbuna. În prezent, se cunosc numeroase locuri în zona Sarmizegetusa Regia unde s-au făcut depuneri de sute și mii de monede de aur și argint (reprezentând zeci de kilograme), podoabe din același metale, dar și sute de kilograme de obiecte, lingouri și turte de fier (care în Antichitate era considerat destul de prețios), cu mult înainte de zilele dramatice ale cuceririi romane din anii 101-102 și 105-106.
Tezaurul monetar de stateri dacici de aur de la regele Koson
Sarmizegetusa Regia – Grădiștea Muncelului – La fagul lui Bode (Grădiștea de Munte, com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara)
A doua jumătate a sec. I a. C. (anii 40-20 a. C.)
Tezaurul de cca 3.000 de monede de aur a fost descoperit în vara anului 1996, de către o grupare de criminalitate organizată, care se ocupa cu braconajul arheologic. După descoperirea, cea mai mare parte a monedelor au fost exportat ilegal. Până în prezent, autoritățile judiciare române au recuperat cca 1.000 de monede de aur de tip Koson din acest mare tezaur. Monedele regelui Koson, cu variantele lor din aur și argint, constituie un capitol unic al monetăriei geto-dacice. Ele sunt sigurele emisiuni care poartă o legendă în limba greacă, indicând numele și titlul regal al autorității care le-a bătut, iar staterii săi sunt singurele monede de aur cunoscute ale acestui popor antic. Istoricii consideră că regele Koson (Cotyso) a fost un dinast important care a stăpânit nucleul statal și religios al dacilor situat în regiunea Munților Orăștiei, inclusiv zona capitalei Sarmizegetusa Regia, în primele decenii care au urmat destrămării regatului lui Burebista (cca 44-20 a. C.).
Din punct de vedere iconografic, staterii regelui Koson se înscriu în seria de emisiuni monetare geto-dacice imitative. Desenul lor de avers s-a inspirat din reprezentările de pe denarii lui Pomponius Rufus, din anul 71 a. C., în timp ce imaginea de reversul lor, urmează reversul denarului emis de consulul roman M. Iunius Brutus (54 a. C.). Pe de altă parte, din punct de vedere al greutății, moneda de aur ai lui Koson, urmează standardul metrologic al staterilor elenistici târzii, de tip pseudo-Lysimachos, emiși în secolul I a. C., de către orașele grecești Tomis, Callatis și Istros, de pe litoralul vestic al Mării Negre (cu o medie de 8,20-8,30 g).
În ultimele cinci secole, în perimetrul Sarmizegetusei și în împrejurimile sale au fost descoperite mai multe tezaure, implicând zeci de mii de monede, toate necirculate, practic în starea în care se aflau când au părăsit monetăria. În unele cazuri, acestea erau asociate cu stateri emiși la Tomis, Callatis și Istros, precum și cu bijuterii de aur (brățări polispiralice) sau de argint. Cele mai multe dintre aceste tezaure par, să fi fost, mai degrabă depuneri rituale, ofrande aduse zeilor, decât comori puse în siguranță în pământ, în momente de criză. Cantitatea impresionantă de monedă de aur și argint bătută de basileul Koson, nepusă în circulație, ne conduce la ideea că ele au fost destinate plății mercenarilor, cu ocazia pregătirii unei campanii militare de majore, care, nu a mai avut loc, din motive pe care le putem doar presupune. O parte dintre aceste monede au fost consacrate zeilor, în timp ce altele au rămas în tezaurul regal, fiind capturate peste mai bine de un secol de către romani.
Depozitul de ștanțe monetare de la Tilișca
Tilișca – Cetatea dacică de pe dealul Cățunaș (com. Tilișca, jud. Sibiu)
Mijlocul secolului I a. C. – secolul I p. C.
Depozitul de ștanțe monetare a fost descoperit în anul 1961, în cursul cercetărilor arheologice sistematice. Cele 14 stanțe monetare mobile din bronz, dintre care cinci erau fixate în manșoane de fier forjat, au fost depuse într-un vas ceramic (posibil un creuzet?), ascuns într-o firidă a zidului unuia dintre turnurile – “locuință” ale incintei fortificate dacice.
Este vorba despre 10 ștanțe care poartă imaginea în negativ a reprezentărilor și legendelor foarte fidele unor emisiuni de denari romani republicani, precum și de alte patru ștanțe negravate. Starea de conservare a ștanțelor a permis identificarea celor mai multe nume ale magistraților monetari, nominalului și, chiar, a tipurilor monetare imitat.
Este vorba despre denari emiși de: L. Sempronius Pitio, L. Sempronius (a. 148 a. C.), Q. Marcus Marcius (a. 134 a. C), Q. Caecilius Mettelus (a. 130 a. C.), M. Lucillius Rufus? (a. 101 a. C.), C. Naevius Balbus (a. 80-79 a. C.), L. Plaetoriu Caestianus (anul 74 a. C.), precum și ștanțe de rv. care reproduc emisiuni bătute sub diverși magistrați activi în anii 85-84 a. C., caracterizate prin folosirea reprezentării lui Jupiter în bigă.
Doar într-un singur caz, al emisiunii de denari ai lui C. Naevius Balbus (a. 79 a. C.) erau prezente atât ștanța de avers, cât și cea de revers a tipului de denari Crawford 382/1b, în rest, în majoritatea cazurilor având de a face, mai ales, cu ștanțe de avers (cinci exemplare) și doar alte trei de revers (denarii lui Q. Marcus Marcius, fiind reprezentați de două ștanțe ale aceluiași tip).
Descoperirea acestor ștanțe a deschis calea cunoașterii unui nou capitol din istoria monetară a Daciei – cea a emisiunilor de tip imitativ roman. Realizarea unor reproduceri de mare fidelitate ale unor tipuri de denari romani republicani s-a făcut printr-o tehnică foarte simplă și ingenioasă.
Drept poanson s-au folosit denari romani autentici, care au fost imprimați, prin batere cu ciocanul, în ștanțele de bronz încălzite la roșu (procedeul numit “direct copy”). Suprafața ștanțelor de la Tilișca nu indică urme ale folosirii intense a acestora pentru a bate monede și, în mod evident, unele dintre acestea erau în curs de finisare, neavând imprimate reprezentări și legende monetare.
Toate aceste observații conduc la ideea că aici avem de a face cu un atelier monetar în curs de organizare sau la începutul funcționării sale. Stabilirea cronologiei funcționării atelierului monetar de la Tilișca și implicit a producției de imitații de denari romani republicani în Dacia este dificilă, în ciuda faptului majoritatea ștanțelor reproduc emisiuni bine datate. Studiind dinamica pătrunderii și circulației denarilor romani republicani pe teritoriul Daciei și constată că cei mai mulți au ajuns în această regiune dinspre Balcani, în primele decenii ale secolului I a. C., în “pachete monetare” care conțineau și emisiuni mai vechi, uzate de circulație, din secolul al II-lea a. C.
Pe parcursul secolului I a. C. se observă mai multe momente de aflux maxim al denarului republican, fără îndoială, legate de evoluțiile situației politico-militare, dar și a comerțului cu sclavi și sare. Compoziția tezaurelor de denari romani republicani indică faptul că emisiunile mai vechi din secolul al II-lea circulau împreună și erau tezaurizate cu cele mai recente și apar chiar în structura tezaurelor care conțin și emisiuni imperiale, indicând și o tendință a localnicilor de a aduna și păstra vechile monede, cu titlul și greutatea mai bune.
Alte descoperiri, mai vechi sau mai noi, de ștanțe monetare care reproduc cu fidelitate denarii romani republicani sau imperiali timpurii de la Ludești, Sarmizegetusa Regia (ambele în jud. Hunedoara), zona Brașovului și Poiana (jud. Galați) dovedesc că producția monetară de imitații era larg răspândită în Dacia secolelor I a. C. – I p. C. și descentralizată.
Analizele metrologice și metalografice nu indică producția deliberată de către daci a unor copii de denari cu titluri și greutăți mai reduse, chiar dacă există o serie de descoperiri care reunesc piese de bronz argintate. Foarte probabil, că monetăria dacică imitativă de tip roman, chiar dacă a început spre mijlocul secolului I a. C., s-a desfășurat pe scară largă mai ales în cursul secolului I p. C. și a continuat până la cucerirea romană.
Încetarea viețuirii și ascunderea ștanțelor în fortificația de la Tilișca având loc, tocmai, în contextul primului război daco-roman din anii 101-102 p. C. Scopul acestor emisiuni era să asigure mijloacele de plată necesare susținerii activităților militare și diplomatice de război ale autorităților dacice.
